2013 -2020

Mi-au trebuit câteva minute ca să-mi amintesc parola de la blog… și mi-au trebuit alte câteva minute ca să mă obișnuiesc cu tastatura în limba română. Doar câteva…

Mă întreb oare… Is there (still) anybody out there ?

Nu contează, chiar nu.

7 ani… să vedem… s-au întâmplat multe… am cetățenia Belgiană…, am văzut Europa,

(apropo, știi orele acelea de geografie în care afli că Dunărea izvorăște din Munții Pădurea Neagră?… când auzeam asta îmi imaginam un tărâm depaaarte depaarte, sălbatec, negru și infiorător, apoi mai adăugam trei zmei și o superbitate blondă căreia cică i se spunea Cosânzeana și de acolo nu cred că îl mai auzeam pe domn profesor… cred că de acolo mi se trage faptul că n-am excelat niciodată la geografie.

Ei dar săptămâna asta l-am văzut !!!! Codrul meu cel plin de fantastic e la nici 4 ore în mașină de reședința mea actuală și când mi-am lăsat timpul să realizez aceasta aproape că m-am cutremurat…  aproape !

Vreți să știți cum arată Dunărea la izvorâre ? Nu, nouă domn profesor nu ne-a arătat… Iată:

Da, majestuasa noastră Dunăre izvorăște din fântânița de mai sus… lesne de înteles că la lumina zilei codrul majestuos din imaginea mea nu părea să se suprapună. Și totuși….)

Am văzut deci Europa… am experimentat, am învățat, dar n-am devenit neapărat mai deșteaptă… M-AM… ADAPTAT (sau nu ?… ba da, mult mai bine decât alții… drace, încă mi-e foarte greu cu tastatura asta !)…

….

De ceva  zile visez noaptea pe multi oameni din trecut… Ma intreb de ce. Poate sufletul meu a ramas totusi Acolo. Acolo in Ajun de Craciun, cu mult vin si saratele si cu o enormitate de oameni imprejur, in sufrageria noastra mica. Acolo, la Scoala 5, fosta scoala de nebuni. Dar si noi in felul nostru eram nebun de frumosi, de indragostiti, de creatori, in nebunia noastra !

Acolo, împreună cu mirosul din Teatrul Eminescu ce acum nu mai este si pe care il regret, poate, cel mai mult. Acolo, in lumina reflectoarelor, in sunetul lui Preisner si a lui Waters. Realizez ca doar acolo am avut timpul, libertatea si lipsa de griji pentru a fi EU.

De atunci sunt cumva in cautare.

De atunci am vazut lumea, am trait, am cazut, neincetat si m-am ridicat iara.

Anii au trecut cumva pe langa mine si nu pot spune ca nu am profitat. Am astazi libertati la care nici nu as fi putut visa vreodata. Am vazut si am trait anul acesta lucruri extraordinare, peisaje superbe, vin bun… Traiesc cu responsabilitatile mele si incerc sa reiau legaturile cu “Mine – creator”.

Am realizat ca de data aceasta trebuie sa fac un efort ca sa nu ma uit, sa ma extrag rutinei si procrastinarii. O alta revelatie este ca in creatie si imaginar nu esti niciodata singur. Si prefer oricand singuratatea creatoare banalului social.

Am sperat ani la rand ca banalul social ma va ajuta sa cresc… Dar socialul, pe langa faptul ca e fad si repetitiv, aproape ritualic, dar de un ritual fara esenta, nu-mi procura decat (poate) un moment de “self esteem”.

de cateva saptamani am o teribila foame de cultura  ! am o foame de creatie !

si aceasta, cred, e lucrurul cel mai pozitiv din toata povestea ! Pentru ca, pentru prima data dupa multa vreme sufletul meu nu mai e bantuit de oboseli, de griji, de incertitudini si isi poate asigura luxul de a visa si timpul de a reincerca sa … creasca.

a crea e un lux in zilele noastre. trebuie timp, stare de simplul “a fi”. e atat de greu sa gasesti asta ! si multi din prietenii mei “creatori in tinerete” au trecut, cred, prin acelasi process caci uite : Viata ! … si au uitat… de ei.

intre munca, bani, birou, alti bani, apartament, alti bani, nedumeriri, incertitudini, de unde sa mai gasesti timpul de a FI.

…

Deci, 2020…, fii bun cu noi toți și lasă-ne rogu-te timpul să începem proiecte frumoase. Fii bun, dă-ne ocazii să ne hrănim foamea de frumos și timp să ne exersăm în a “nu uita de sine”.

Fii bun…

PS. Voi reîncepe să scriu, ca un exercițiu. Pentru a-mi aminti că trăiesc.

Is there anybody out there ?

Chiar nu contează…

 

O viziune diferită

Aveam un gând de mai multă vreme… despre mine, despre noi ca generații, despre viitor, despre perspective. Nu voi vorbi despre perspectivele de viitor (deși voi atinge tangențial subiectul) ci despre diferitele viziuni între generații…

Părinții  noștri au crescut cu idea unui parcurs care nu putea evolua decât în două sensuri : fie spre foarte bine, fie spre foarte rău. De multe ori “destinul” fiecăruia era aranjat odată cu intrarea (sau nu) la facultate. Iar de la facultate, mai era doar un pas până la alegerea unui loc de muncă, unde se profesa cu plăcere și implicare până la momentul pensiei, când apele se vor fi calmat, iar ei vor fi simțit dorința de a-și crește fericiţi nepoții.  Așa au fost părinții lor, așa au început și ei cariera, așa credeau că va fi și pentru noi.

Așa credeam si noi că va fi. Mici fiind, inventam povești cu Barbie sau ne jucam cu piesele de construcție din plastic și ne imaginam mari arhitecți (de pildă), neapărat familiști, cu 3 copii și-un câine, cu o casă, neapărat in Hawai și cu o mașină decapotabilă în  parcare. Toate astea până la 30 de ani (neapărat 30!!). Acela ar fi fost, pentru mulți, un oareșce ideal. Sau, din contră, poate alții doreau să ajungă să trăiască momentul în care vor fi admirați și respectați, cunoscuți de toată lumea ca experți în domeniul lor. Stereotipuri, desigur, dar fiecare are nevoie de un ideal.

Dar iată că pe măsură ce creștem, vedem că al nostru ideal pare să se îndepărteze cu cât înaintăm spre el. Pentru că, iată, lumea s-a schimbat. Și ne dăm seama că timpul nu e absolut deloc (pentru noi) unul linear, iar la capătul zilei, al lunii, al anului,  al facultății sau al vieții nu vom găsi (decât cu un noroc absolut imens) recunoașterea, admirația, sau lauda pe care poate speram să o câștigăm în timp. Noi facem parte din cei care vor trebui mereu să se reinventeze.

Fie că ne place, fie că nu, viețuim într-un cadru care ne obligă să ne gândim mereu la alternative, la variante, la back-up. Pentru noi, incertitudinea viitorului este regulă de aur. Este posibil să începi ceva și să afli pe parcurs că nu e pentru tine. Este posibil ca atunci când crezi că ai găsit ceva pentru tine, să nu ai loc să profesezi. Poți chiar să excelezi într-un domeniu, dar să fii respins pentru că ești supra-calificat pentru nivelul de salariu pe care angajatorul îl poate oferi! Și așa mai departe…

Viziunea noastră de viață se împarte, cumva, si ea în două, dar nu în „foarte bine” şi „foarte rău”, nu în extreme. Noi avem parte de altă dualitate, cea a principiilor.  Cel al carpe diem-ului perfect, cu traducerea românească în „a trăi de azi pe mâine (excelând)” și existența unei viziuni de viitor, pentru că nimic nu e sigur și trebuie să ai mereu un plan B.

O fi mai bine, o fi mai rău, depinde de capacitatea de adaptabilitate a fiecăruia. Dar este sigur că cei mai mulți dintre noi astăzi găsesc în această nouă viziune o realitate pe care o trăiesc ca atare. Nimeni nu se mai miră, nimeni nu e surprins, toată lumea dă din coate și se luptă. Pentru că ce altceva e viața, în esență, decât zbatere, pulsație și ritm?  Dacă ții ritmul cu calm și inteligență POATE vei reuși.

Altfel, probabil imaginea unei existențe în care lentoarea anilor care s-ar scurge absolut simetric până la capătul final ne sperie pe mulți dintre noi. Și de aceea ne simțim chiar încântați de nebuloasa aceasta a nesiguranței. Căci avem luxul să fim mereu luați prin surprindere și avem conștiința faptului că putem să aflăm orice condiție (de la foarte sus la foarte jos şi sus înapoi, în perioade scurte, succesive).

Ne luptăm cu viața direct, unu la unu, nu o lăsăm să treacă indiferentă pe lângă noi. Nu ne permitem. Asta tocmai pentru că avem, fiecare dintre noi, un ideal și pentru că suntem oameni. Iar calitatea fundamentală a omului este disponibilitatea de a lupta pentru idealurile sale, indiferent cât de stereotipe ar fi….

Through a dream, freely…

In visul pe care mi l-ai șoptit aseară la ureche eram pierdută. Pierdută în tine, pierdută în noi, indescifrabilă, neobosită, complicându-mă mereu. Știi că asta îmi place, mereu mi-a plăcut. Încerci să te obișnuiești cu ideea și să ții pasul. Iar când simți că duc lucrurile prea departe, îmi șoptești din nou.

Povești despre cum erai copil și prindeai greierii și le cântai “Melc, Melc Codobelc”. Tu nu făceai discriminare, ți se părea absurd să nu lași greierii să se bucure de cântecelul care făcea să surâdă fiecare chip care te vedea cântându-l.

Povești despre cum salvai fete blonde cu șoapta ta în miez de vară, la apus. Despre cât de recunoscător le ești și cât de mult le apreciezi, despre cum te-au învățat fiecare câte ceva, căci în ele te-ai oglindit și ai văzut cine poți să devii. Și iată-te acum, în fața mea,…

Povești despre decizii de viață, despre lucruri la care a trebuit să renunți și care ți-au amintit, în fine, că ești om. Nici melc, nici Făt-Frumos din lacrimă,… un simplu om. Despre limite și despre nevoi. Despre obstacole și despre auto-depășire. Despre minunea care se întâmplă în fiecare dintre noi când realizăm că până și atunci când speranțe prea multe nu prea mai sunt, lucrurile se aranjează, cumva, de la sine.

Asta e povestea care îmi place cel mai mult, știi? Pentru ca îmi arată că nu sunt singură. Nu sunt singura care trebuie să fie om. Nu sunt singura care are îndoieli, nu sunt singura care pierde în fiecare zi. Pierd secunde și în același timp mă faci să înțeleg că le câștig, pentru că le trăiesc și le trăim împreună, pentru că ne străduim să le facem memorabile.   

Sursa img : http://ioanapop.tk/oglinda-lui-sisif

Și mă întorc iar și iar și mă gândesc la Sisif. Și abia acum pot sa înțeleg de ce povestea lui mi se pare în continuare fără sens. Pentru că nu pot să înțeleg cum a avut puterea să treacă prin asta singur. Ne putem recunoaște așa cum suntem doar văzând cu ochii celuilalt. Tot ce facem, facem pentru celălalt. Mutăm munții pentru a ne putea simți mai aproape unul de altul. E singurul sens al vieții, e povestea fiecăruia dintre noi. Altfel suntem goi.

Și atunci ne complicăm și încercăm să TRAIM momente. Răsturnăm în fiecare zi bolovanul numit viață șoptind « Melc Melc Codobelc », povestind din amintiri și iubind. Doar așa ne recunoaștem ca sumă a experiențelor trecute și bază pentru un viitor comun.