O viziune diferită

Aveam un gând de mai multă vreme… despre mine, despre noi ca generații, despre viitor, despre perspective. Nu voi vorbi despre perspectivele de viitor (deși voi atinge tangențial subiectul) ci despre diferitele viziuni între generații…

Părinții  noștri au crescut cu idea unui parcurs care nu putea evolua decât în două sensuri : fie spre foarte bine, fie spre foarte rău. De multe ori “destinul” fiecăruia era aranjat odată cu intrarea (sau nu) la facultate. Iar de la facultate, mai era doar un pas până la alegerea unui loc de muncă, unde se profesa cu plăcere și implicare până la momentul pensiei, când apele se vor fi calmat, iar ei vor fi simțit dorința de a-și crește fericiţi nepoții.  Așa au fost părinții lor, așa au început și ei cariera, așa credeau că va fi și pentru noi.

Așa credeam si noi că va fi. Mici fiind, inventam povești cu Barbie sau ne jucam cu piesele de construcție din plastic și ne imaginam mari arhitecți (de pildă), neapărat familiști, cu 3 copii și-un câine, cu o casă, neapărat in Hawai și cu o mașină decapotabilă în  parcare. Toate astea până la 30 de ani (neapărat 30!!). Acela ar fi fost, pentru mulți, un oareșce ideal. Sau, din contră, poate alții doreau să ajungă să trăiască momentul în care vor fi admirați și respectați, cunoscuți de toată lumea ca experți în domeniul lor. Stereotipuri, desigur, dar fiecare are nevoie de un ideal.

Dar iată că pe măsură ce creștem, vedem că al nostru ideal pare să se îndepărteze cu cât înaintăm spre el. Pentru că, iată, lumea s-a schimbat. Și ne dăm seama că timpul nu e absolut deloc (pentru noi) unul linear, iar la capătul zilei, al lunii, al anului,  al facultății sau al vieții nu vom găsi (decât cu un noroc absolut imens) recunoașterea, admirația, sau lauda pe care poate speram să o câștigăm în timp. Noi facem parte din cei care vor trebui mereu să se reinventeze.

Fie că ne place, fie că nu, viețuim într-un cadru care ne obligă să ne gândim mereu la alternative, la variante, la back-up. Pentru noi, incertitudinea viitorului este regulă de aur. Este posibil să începi ceva și să afli pe parcurs că nu e pentru tine. Este posibil ca atunci când crezi că ai găsit ceva pentru tine, să nu ai loc să profesezi. Poți chiar să excelezi într-un domeniu, dar să fii respins pentru că ești supra-calificat pentru nivelul de salariu pe care angajatorul îl poate oferi! Și așa mai departe…

Viziunea noastră de viață se împarte, cumva, si ea în două, dar nu în „foarte bine” şi „foarte rău”, nu în extreme. Noi avem parte de altă dualitate, cea a principiilor.  Cel al carpe diem-ului perfect, cu traducerea românească în „a trăi de azi pe mâine (excelând)” și existența unei viziuni de viitor, pentru că nimic nu e sigur și trebuie să ai mereu un plan B.

O fi mai bine, o fi mai rău, depinde de capacitatea de adaptabilitate a fiecăruia. Dar este sigur că cei mai mulți dintre noi astăzi găsesc în această nouă viziune o realitate pe care o trăiesc ca atare. Nimeni nu se mai miră, nimeni nu e surprins, toată lumea dă din coate și se luptă. Pentru că ce altceva e viața, în esență, decât zbatere, pulsație și ritm?  Dacă ții ritmul cu calm și inteligență POATE vei reuși.

Altfel, probabil imaginea unei existențe în care lentoarea anilor care s-ar scurge absolut simetric până la capătul final ne sperie pe mulți dintre noi. Și de aceea ne simțim chiar încântați de nebuloasa aceasta a nesiguranței. Căci avem luxul să fim mereu luați prin surprindere și avem conștiința faptului că putem să aflăm orice condiție (de la foarte sus la foarte jos şi sus înapoi, în perioade scurte, succesive).

Ne luptăm cu viața direct, unu la unu, nu o lăsăm să treacă indiferentă pe lângă noi. Nu ne permitem. Asta tocmai pentru că avem, fiecare dintre noi, un ideal și pentru că suntem oameni. Iar calitatea fundamentală a omului este disponibilitatea de a lupta pentru idealurile sale, indiferent cât de stereotipe ar fi….

Advertisement