Despre iubire, povești, dor și eternitate.

Îmi aduc aminte cum îmi citea Tataia din “Biblia ilustrată pentru copii”, sau din cartea aia mare cu povești și imagini splendide, sau (când mă plictiesam îngrozitor) din “Adevărul minciunoșilor” ziar la care era abonat. Poate că n-am știut niciodată sau n-am înțeles nimic din știrile pe care le citea, pentru că nu-mi aduc aminte să fi arătat un adevărat interes pentru lumea reală, dar îmi placea enorm să adorm cu vocea lui citindu-mi.

 Îmi aduc aminte cum mă dădea în scrânciob “până sus”. Vântul în păr, soarele din care atingeam un pic mai mult cu fiecare balansare. Vocea mea strangulată de emoție și entuziasm: „Mai sus, Mai sus!” Amintirea zâmbetului plin mă lasă să cred că simțea și el puțin din euforia mea. Se dădea și el în scranciob, cumva, prin mine.

Sau cum mergeam cu el cu tramvaiul “pe gratis”. Cum uda florile în grădină cu Mamaia. Cum plantau mereu lobodă “pentru că e bună la borș”. Ori, cine făcea, pe lume, borș mai bun decât Mamaia?

Cum stăteam cu el la balcon minute în șir, iar el îmi povestea câte ceva despre fiecare vecin în parte:  “Păi cum, Tataie, și ăia de la case tot vecini se cheamă ? Nu numai ăia de la bloc? / – Nu Puiuțule, și aia de la case tot vecini sunt. Uite acolo stă nenea X. Soția lui e tare bolnavă acuma. S-o dus Mamaia la ea să vadă ce mai face, da’ e tare bolnavă, săraca. Dincolo e nenea Y, care ne lasă să luăm apă de la fântâna lui!/- Da, pe nenea îl știu. Nu-mi place de el./ – Păi de ce? /-  Își ceartă mereu cățelul.”

Îmi amintesc cum îmi povestea despre data aia când au fost ei nași la o cununie religioasă făcută în secret, ascunși de ochii securității. La Humor. Cum punea Mamaia ziare-n geam ca să nu știe nimeni. Cum slujba s-a șoptit, nu s-a cântat și cum mireasa nu a purtat voal.. ” Da’ și-a pus un prosop. / -Un prosoop?? Cine s-ar mărita cu un prosop pe cap, îmi spuneam, complet iritată. Ce răi au fost comuniștii, de ce nu le lăsau pe femei să poarte voal!?.

Despre cum a salvat-o pe Mamaia, găsind de la partid și cumpărându-i una din rarele fiole de Antibiotic. Și asta cu banii de la singurul lui loz caștigător. Căci deși a jucat la loto și după aceea, singura dată când chiar a câștigat a fost când avea nevoie disperată.

Despre grădina superbă a mamei lui, toată numai cu flori mari, multicolore și  “vai, ce mai iubea ea grădina aia! Au suflet frumos, cei care iubesc florile. Pentru că odată ce iubești frumusețea, ea te învață să te bucuri.” (țin minte fraza asta pentru că am însemnat în jurnal exact în ziua aia, pe 20 iunie 2011 : să nu uit să scriu ceva despre flori. Evident că am uitat.)

Sau despre cum l-a prins grindina în lanul de porumb, când era mic. Și-a pus găleata-n cap că era „grindină mare cât bulgărele”. Însă calul n-a mai supraviețuit. „ – Si tata-tău ce-a zis de cal? / – Păi ce mai era să zică? Și așa eram tot schingiuit, bătaie-mi mai trebuia mie atunci. M-a luat repede în brațe și m-a dus acasă la mama să vindece.” Își alegea iscusit cuvintele și crea atmosferă de basm, de miracol…

… A avut stofă de povestitor… Avea câte o pildă de spus despre aproape fiecare sat prin care treceam cu mașina. Nu a ieșit niciodată din țară, dar a călătorit mult. S-a bucurat de viață. Până la final…

Bunicii mei m-au învățat ce e iubirea. Că implică puterea de a  ierta, de a uita, bunătate și credință.  Sper ca acolo unde sunt ei să fie, călduț, ferice, fără griji, calm și mai ales plin de lumină și iubire. Așa cum a fost si copilaria mea. Sper că sunt bine și că au răbdare până în ziua când va fi să ne vedem din nou, cu totii, la masa de prânz, cea cu 3 feluri și cafea… “Așa îmi place mie. La amiază! Mai mâncăm, mai râdem, mai bem. Ce să veniți mai diseară. Acuma e pofta mare!” Poftă de mâncare, dar mai degrabă nerăbdare să ne vadă. Să ne mai povestească câte ceva de neînchipuit. Să ne mai farmece. În definitiv, poftă să ne vadă.

PS. Bunicul meu s-a stins din viață de ziua lui : 30 oct 192630 oct 2011. Bunica mea s-a născut pe 26 iunie 1930, a murit pe 26 august 2008. Știindu-i pe ei, este ceea ce îmi dă speranță în iubirea perfectă (în condițiile în care doar faptul că a rezistat tuturor greutăților o face perfectă). Că îți trebuie un dram de noroc să o găsești. Că ei au fost norocoși. Așa cum am fost noi toți, că i-am cunoscut. Dumnezeu să-i lumineze!

Advertisements
Posted in Amintiri, bunici, copil, nostalgice, Sentimente | Tagged , , , , , , , | 8 Comments

“Faust”- recenzie și foto

A-şi vinde sufletul: o metaforă deja lexicalizată ( „a păcătui foarte tare”[1]) care bântuie ungherele lumii în timp şi în spaţiu, ca o chemare înfiorătorare ce atinge imensităţile gândirii umane. Chemare la extaz şi nebunie.

Opera lui Goethe, Faust, tratează acest principal aspect al condiţiei umane. Mai mult decât păcatul în sine, mai mult decât  efectele sale, impresionant este jocul spiritelor (dialogul Dumnezeu-Mefisto, din uvertură).

Una peste alta, Goethe dă multă libertate omului. Acesta rămâne, desigur  un pion pe o tablă de şah, ademenit mereu, cedând de nenumărate ori, dar în definitiv, el are puterea de a alege, de a se întoarce pe drumul cel bun ( „A good man, throught obscurest aspiration, has still an instinct of the one true way”[2]. În franceză : „Le juste peut encore choisir le droit chemin”[3]). Înaintea pactului faustian, va avea loc deci,  înţelegerea între Dumnezeu şi diavol.  Traseul omului este prestabilit, iar contractul semnat cu sânge este  un test:  de curaj, de înţelepciune, unul prin care personajul  află limitele exisţentei.

Cu această scenă se deschide şi fabulosul spectacol Faust al Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete, cu Ofelia Popii în rolul lui Mefisto (premiul Uniter pentru cel mai bun rol feminin şi premiul  Herald Angel în cadrul festivalului  de la Edinburgh) şi cu Ilie Gheorghe în rolul lui Faust.

O variantă complexă de spectacol, cu tente felliniene, ce transpune privitorul (mai intâi prin sunet şi ecou, apoi prin imagine) în lumea de jos, unde libertatea de a simţi dă fiori, unde sufletele sunt doar umbre goale, păpuşi în mâinile marelui Mefisto. Un concert de imagini revoltătoare, asamblate în stil baroc, stil al extravaganţei şi al huzurului.

Dar iată că libertatea aceasta devine de nesuportat pentru un OM.  Şi atunci Faust strigă: „AJUNGE!”.

Acest ajunge îl va salva în final, căci reflectă singura adevarată calitate a umanităţii: empatia. A se pune în locul săracelor suflete, a afla golul nimicului şi a realiza că nimicul inseamnă pieirea, aceasta îl va face pe Faust să-şi alegă destinul.

„Aş spune clipei care-aleargă, opreşte-te că prea frumoasă eşti.” Sunt ultimele cuvinte ale unui Faust muribund, nostalgic după viaţa pe care o considera la început stearpă. Aceste cuvinte par să şteargă într-o secundă toată vâltoarea roşului de mai devreme, readucând în scenă pacea, serenitatea celui care le-a văzut pe toate, a ales şi işi asumă condiţia.

O trecere de stări: sumbu, anxietate, precipitare, stări de uluire sau de calm. Acesta este efectul punerii în scenă a spectacolului cu decor extravagant (în spatiu, în culori, în sunet, idei şi forme -scenografie de Helmut Sturmer), cu un număr impresionant de actori (85) şi cu doi protagonişti de primă clasă. Este efectul spectacolului Faust, în regia Silviu Purcarete.


[1] http://dexonline.ro/definitie/suflet  – varianta on-line a Dictionarului Explicativ al Limbii Romane.

[2] http://books.google.com/books?id=oa8XAAAAIAAJ&printsec=frontcover&dq=goethe+faust&hl=en&ei=tqmaTqPzMcqJ4gSY6PSLBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CC0Q6AEwAA#v=onepage&q&f=false – ebook – Wolfgang von Goethe, Johann, Faust: a tragedy, Standford University Libraries, 1872, page 13.

[3]http://books.google.fr/books?id=w49BAAAAYAAJ&printsec=frontcover&dq=goethe+faust&hl=fr&ei=IqyaTqy2Bs_Hsga3odWoBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CEAQ6AEwAg#v=onepage&q&f=false – ebook – Wolfgang von Goethe, Johann, Faust: tragedie, Princeton University Library, 1858, page 30.

[4] Fotografiile sunt ale mele. Fotografiile care apar pozate sunt ale doamnei Mihaela Marin si au fost afisate in sala de primire. Orice preluare a acestor fotografii va necesita aprobarea mea.

Posted in Bruxelles, conditia umana, fotografii, Sentimente, Senzatii tari! | Tagged , , , , , , , , | 4 Comments

About how life goes sometimes

1. You tell me you’re hyper-smart. You have knowledge of facts, dates, numbers. Then, you confess to me that you don’t know who Tarkovski is, nor Pink Floyd. You never stare at the moon, it bores you. Never see a play, you find it a waste of time. There are no numbers, no facts, nothing interesting for you to observe. And after all, “in a world full of misery, poverty, terrorists, rebellions, banks that fail, presidents that change, and a very bad economy, why on earth did we want to lose precious time with art” ??

2. You tell me you’re great at doing sex,  you have technique and originality and  you don’t believe in love because it’s old-fashioned and dull. After that, you mention that you’ve just bought a new Rolex. And oh, you have a black, expensive car and a very big apartment. In the end, you invite me in for a coffee…  Well, though you may be the best in the world in techniques, you certainly don’t know how to seduce a woman. And by woman I don’t mean a foolish girl who thinks that sex and money are everything.

3. You tell me you dream of becoming an artist. Poet, writer, singer, guitarist, actor, scenographer,  you have all the art skills that one can have. And everybody is aware of that and appreciates it, especially me. Especially you. And then (after a while) I find myself acting like your housekeeper, secretary, psychologist, art critic, etc. “The art is his mistress” : not a senseless quote. Not in your case.

4. You tell me you are slightly good at maths, but all your friends say you’re a genius. You say you don’t have any artistic talents. Still, you like good music, you’ve read Freud, Jung,  Marquez and Proust.  You like westerns and thrillers, but you’re touched by drama too. You like Fellini, but connect with Tarkovsky best. You believe in love, but understand that’s just hazard. And timing. You enjoy talking for hours without really making a point. You love conversation witch is odd because you’re so good in listening. You believe in miracles, but sometimes you’re seeing faith as a cruel joke. You feel the struggle, the passion, the revolutionary spirit, but you don’t see yourself as another Che’Guevara. You care about helping others as much as I do.

And then, just as you let me discover all that, just when I feel ready to tell you that I really like you,  you tell me you have a girlfriend.

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Oh, the meaningful things!

A new day,  new life, new beginnings. Old clichés, but for once, I believe in them. Oddly,  I consider this year to be my first real year at the university. Maybe it’s because I’m  starting to really love my courses, or because of my friends, or simply because today is sunnier outside than yesterday, who knows?

In any case, I have to say that beginnings are difficult. That’s yet another cliché. But only those who experience it in another country, know what the greatest danger is :  that of loosing yourself along the way.

At the beginning, you question yourself often. Every day seems like a test  and you have the idea that you are leaving  an existence far to difficult to endure: loneliness, the idea that it is pointless, uncertainty regarding the present and future, the pure fear of the unknown.  (Some call it maturation.) But  after a while, you start to know your way. You even become a “mentor” for those who are brave enough to follow your steps. You help them open their eyes, believe in themselves as once you were taught to. You realize how lucky you were from the very beginning (because you were never alone), as well as the fact that there was nothing to be afraid of.  It was just how life had taken it’s course.

From my experience, I have to tell you that, in one way or another, life leads you somewhere. You just have to “let it be”, stop fighting against the currents. Cause this is, after all, your reason to be, your fate.

So, a very good day for me  was the day that I found out I had never been alone. The day that I  decided to believe in myself and in life and prove that I can achieve everything it had been planned for me. It was the day  I found out  I can literally help others. My own people. My lovely people. That was the day of my new beginning.  More about that, some other day…

Peace !

Posted in Uncategorized | 2 Comments

Stare…

Înaintea unui parţial, obosită.

Privesc frunzele: vălătucuri de arămiu spulberate pistruiat …

Imi pierd cuvinetele…  Astăzi am vorbit 3 limbi străine aproape deodată. Nu ştiu dacă a exersat cineva asta acasă, pentru mai mult de 2 minute, dar vă spun că e foarte greu şi necesită multă concentrare. Apoi… încă mai simt în română.

E bulversant. Aşa că acum nu pot decât să privesc frunzele… Şi să continui să simt adânc româneşte.

Probabil că sunt şi eu ca fericitele astea de pe jos, spulberate de vânt… Când într-o parte, când în alta. Presimt ca aşa e şi destinul meu, cumva.  Când sus, când în cădere liberă. Când rostogolită-n van, enervată la culme de lucruri complet inutile, când împăcată, făcându-mi siesta într-un soare alb de speranţă.  Franceză, Engleză, Italiană, cine ştie unde mă va pluti vântul…

 Poate frunze suntem cu toţii. În cădere liberă.

 Dar apoi, măcar pentru o perioadă, sunt atât de frumoase frunzele în tristetea lor colorată. Atât de frumoase acolo jos, pierdute în amintirile idilelor de-o vară.  

Posted in conditia umana, filozofeli, Ideile mele..., nostalgice, Sentimente | Tagged , , | 1 Comment

Ferice de nebunele…

Iată-mă în noul an… Iată-mă…. Iată…-mă…

Oare mă vezi? Oare mă simti? Oare îmi mai ghicești gândurile înainte de a fi rostite? Oare mai exiști? Oare te mai gândești la mine noaptea, după ce luminile tac… Oare mai crezi că felinarele sunt stele nebune ce refuză să urce în neant?

… Mereu ne certam căci eu țineam cu ele și socoteam stelele pline de sine pentru că nu le lasă acolo sus,  pe bietele luminițe de asfalt. Oare mai oftezi văzând că tot pe a mea o țin? Oare mai zâmbești amuzat …?

Iată-mă în noul an, după multe experiențe, cu o revelație a absenței. Timp de un an te-am negat, timp de un an am crezut că ai dispărut cu adevarat, am crezut și nu înțelegeam. De ce eram mereu absurdă, de ce nimic nu -mi convenea, de ce am uitat să scriu, de ce m-am afundat în platitudine, de ce am pierdut până și plăcerea de a gândi… E abia conștientizat, abia palpabil, dar e clar că te-am iubit.

Astfel de absente sunt rare, spunea mama. Doar o absență poate fi iubită așa, doar ea poate fi dorită așa; destinul ratat, povestea nespusă, steaua ce cade departe, de ce-ul, oare dacă, chiar dacă, doar dacă, măcar-ul…

Am încercat să trăiesc obiectiv, fără griji, fără întrebări, fără să-mi pese. M-am forțat să nu-mi pese. Și am aflat că nu mai trăiam. Zăceam, doar, într-o profundă hibernare, așa cum o fac atâția alții, a căror singură grijă este cum să trăiască mâine.

O viață fără griji, fără regrete…

Îți spun, așa ceva n-ar  trebui să existe. Și dacă există, atunci se cheamă că am uitat să trăim. Devenim toți profund  plicticoși și neinteresanti. Dacă vreau ceva pentru mine, nu vreau rutină. Dacă vreau ceva pentru mine, nu vreau siguranța eului, nu vreau plictis. M-au plictisit, înțelegi? Toți cei ce-mi vorbesc despre masini și ceasuri scumpe, despre viitorul lor, despre cum își vor așeza comod fundulețul pe fotoliul din piele și “își vor trăi, în sfârșit viața, fericiți”. Mi-e scârbă, înțelegi?

Așa că după un an, în puținul timp liber, mă gândesc la sarăcuțele lumini de asfalt și la idioata lor dorință de accedere. De auto-depășire. Dar știi, cu fiecare zi mi se par din ce în ce mai puține. Se pare că îngânfatele alea de stele se duc tot mai sus, tot mai departe, se fac de neînțeles…

Da, da, știu ce ai să-mi spui… că felinarele și-o merită pentru că au uitat să mai privească în sus. Că nu le mai înteresează. Că-și fac propriul regat de beznă acolo, jos de tot, și se fericesc între ele că sunt atât de deștepte.

… Știi, pentru prima dată, s-ar putea să-ți dau dreptate…

Și azi, după atâta timp, mai simt in vârful degetelor fiorul primului tău sărut…

Foto de aici : http://appleplusskeleton.deviantart.com/art/wishes-and-stars-179506381?q=boost%3Apopular%20stars%20photography&qo=20

Posted in Amintiri, conditia umana, filozofeli, gri, Ideile mele..., nostalgice, Sentimente | 5 Comments

Rugă

… să deschid fereastra în soarele de mai, să zâmbesc, cu resemnare, parfumului de liliac şi durerii din mine. Şi să-mi spun : “Doamne, cît de frumos a trecut”…

Starea zilei :

And now you stand up
And look them straight in the eyes
You ‘re not believing their lies
Your taking it straight from the heart
It’s time for a new start
Time for a new start
Cause if it’s not love well
It’s not enough
You deserve more yeah
More than what you’ve got
Inside a voice is screaming
Get off your knees
Get up

Posted in Uncategorized | 7 Comments