Stare…

Înaintea unui parţial, obosită.

Privesc frunzele: vălătucuri de arămiu spulberate pistruiat …

Imi pierd cuvinetele…  Astăzi am vorbit 3 limbi străine aproape deodată. Nu ştiu dacă a exersat cineva asta acasă, pentru mai mult de 2 minute, dar vă spun că e foarte greu şi necesită multă concentrare. Apoi… încă mai simt în română.

E bulversant. Aşa că acum nu pot decât să privesc frunzele… Şi să continui să simt adânc româneşte.

Probabil că sunt şi eu ca fericitele astea de pe jos, spulberate de vânt… Când într-o parte, când în alta. Presimt ca aşa e şi destinul meu, cumva.  Când sus, când în cădere liberă. Când rostogolită-n van, enervată la culme de lucruri complet inutile, când împăcată, făcându-mi siesta într-un soare alb de speranţă.  Franceză, Engleză, Italiană, cine ştie unde mă va pluti vântul…

 Poate frunze suntem cu toţii. În cădere liberă.

 Dar apoi, măcar pentru o perioadă, sunt atât de frumoase frunzele în tristetea lor colorată. Atât de frumoase acolo jos, pierdute în amintirile idilelor de-o vară.