Ferice de nebunele…

Iată-mă în noul an… Iată-mă…. Iată…-mă…

Oare mă vezi? Oare mă simti? Oare îmi mai ghicești gândurile înainte de a fi rostite? Oare mai exiști? Oare te mai gândești la mine noaptea, după ce luminile tac… Oare mai crezi că felinarele sunt stele nebune ce refuză să urce în neant?

… Mereu ne certam căci eu țineam cu ele și socoteam stelele pline de sine pentru că nu le lasă acolo sus,  pe bietele luminițe de asfalt. Oare mai oftezi văzând că tot pe a mea o țin? Oare mai zâmbești amuzat …?

Iată-mă în noul an, după multe experiențe, cu o revelație a absenței. Timp de un an te-am negat, timp de un an am crezut că ai dispărut cu adevarat, am crezut și nu înțelegeam. De ce eram mereu absurdă, de ce nimic nu -mi convenea, de ce am uitat să scriu, de ce m-am afundat în platitudine, de ce am pierdut până și plăcerea de a gândi… E abia conștientizat, abia palpabil, dar e clar că te-am iubit.

Astfel de absente sunt rare, spunea mama. Doar o absență poate fi iubită așa, doar ea poate fi dorită așa; destinul ratat, povestea nespusă, steaua ce cade departe, de ce-ul, oare dacă, chiar dacă, doar dacă, măcar-ul…

Am încercat să trăiesc obiectiv, fără griji, fără întrebări, fără să-mi pese. M-am forțat să nu-mi pese. Și am aflat că nu mai trăiam. Zăceam, doar, într-o profundă hibernare, așa cum o fac atâția alții, a căror singură grijă este cum să trăiască mâine.

O viață fără griji, fără regrete…

Îți spun, așa ceva n-ar  trebui să existe. Și dacă există, atunci se cheamă că am uitat să trăim. Devenim toți profund  plicticoși și neinteresanti. Dacă vreau ceva pentru mine, nu vreau rutină. Dacă vreau ceva pentru mine, nu vreau siguranța eului, nu vreau plictis. M-au plictisit, înțelegi? Toți cei ce-mi vorbesc despre masini și ceasuri scumpe, despre viitorul lor, despre cum își vor așeza comod fundulețul pe fotoliul din piele și “își vor trăi, în sfârșit viața, fericiți”. Mi-e scârbă, înțelegi?

Așa că după un an, în puținul timp liber, mă gândesc la sarăcuțele lumini de asfalt și la idioata lor dorință de accedere. De auto-depășire. Dar știi, cu fiecare zi mi se par din ce în ce mai puține. Se pare că îngânfatele alea de stele se duc tot mai sus, tot mai departe, se fac de neînțeles…

Da, da, știu ce ai să-mi spui… că felinarele și-o merită pentru că au uitat să mai privească în sus. Că nu le mai înteresează. Că-și fac propriul regat de beznă acolo, jos de tot, și se fericesc între ele că sunt atât de deștepte.

… Știi, pentru prima dată, s-ar putea să-ți dau dreptate…

Și azi, după atâta timp, mai simt in vârful degetelor fiorul primului tău sărut…

Foto de aici : http://appleplusskeleton.deviantart.com/art/wishes-and-stars-179506381?q=boost%3Apopular%20stars%20photography&qo=20