Gând … (oare de ce mă mai interesează?)

Ma gândesc la teatru. Am început să mă gândesc la teatru după ce am citit postul lui Tudor :

http://tudorchirila.blogspot.com/2011/01/cum-pot-salva-actorii-romania.html

Preiau numai câteva citate:

„Şi (…) mi-as dori sa ma auda toti actorii – mai ales cei tineri- si producatorii de teatru. Cum stateam in sala si ma uitam la spectacol am avut dintr-o data sentimentul ca publicul din acea sala, un public atent, educat, receptiv, este ultima speranta a Romaniei.”

„Cei care mai fac arta si divertisment de buna calitate au o responsabilitate enorma. Daca spectacolele lor vor face pactul cu mizeria inconjuratoare daca vor prevala “necesitatile subzistentei” atunci singurul copil care mai are celule nepatate si vii, va muri.”

„PS. Producatorii de teatru risca adesea sa pice in aceeasi greseala pe care au facut-o si televiziunile: sa subestimeze publicul. Iar de aici incepe caderea: cand crezi ca esti mai destept decat publicul tau. De-abia atunci incepe compromisul. Caci daca publicul tau nu e mai destept ca tine, nici tu nu vei tinde spre arta mai inteligenta.”

Plecând de la aceste cuvinte, nu pot să nu mă opresc cu gândul la ultimele 2, 3 piese văzute la Botoşani. Ţin să recunosc că Botoşaniul e un oraş tare când vine vorba de cultură, de teatru în special. Iar elevii, tinerii, sunt de multe ori mai educaţi decât  cei din alte generaţii, atunci când asistă la un spectacol.

De când sunt aici, dorul de teatru DIN BOTOSANI se dovedeşte a fi fel de puternic ca şi dorul de casă sau de prieteni. Când am venit de Crăciun, am vrut cu tot înadinsul să mă duc să văd noutăţile… nu prea au fost multe de văzut. Iar in Ianuarie, când am venit din nou, am refuzat să mai văd. Mi-e greu să văd, să compar mereu şi să aflu că până şi lucrurile ce ţin de frumos se schimbă. Chiar totul e vânare de vânt??…

Şi asta, cred, tocmai din cauza compromisului de care vorbeşte Tudor. Poate mi se pare că „uşurătatea” ultimei piese văzute ( care prinde superb la public, e adevărat,  care poate să umple sălile chiar şi într-o perioadă de criză) are  un preţ prea mare. Căci descurajează tocmai pe cei care ar trebui să fie vizaţi de către regizori… pe  fascinaţii de teatru, iubitorii de frumos, de atmosferă, de SENS.

Orice, în artă TREBUIE să aibă un sens! Frumosul este singurul cu sens! Dacă am ieşit din sală şi am uitat (în minutul doi) până şi numele piesei, e o problemă. Pentru că la fel va face şi spectatorul de rând. Şi astfel un bilet la teatru nu mai e un bilet spre frumos, spre dezvoltare, evoluţie. El devine o rutină.

Într-un orăşel în care totul e rutină, vă rog nu adormiţi şi pasiunea noastră pentru teatru!

P.S. Mi-aş fi dorit, enorm să văd piesa lui Caramitru! E, poate, singura pe care mi-aş fi dorit s-o văd.

Advertisement