Speranţă pe cer…

Am ajuns acasă după ceea ce, cred eu, a fost ultima ieşire în grup din vacanţa asta, cel puţin pentru mine. A fost superb, puţin obositor, dar superb. Am plecat cu autobuzul. Evident nu se putea să nu asistăm la un moment penibil în care 2 pensionari, rectific: o pensionară şi un veteran-pensionar, pregătiţi cu veşnicele cuponane, află cu stupoare că au expirat şi că trebuie să plătească tot drumul.

Evident scandal fără sens, evident ameninţări, evident urlete şi ironii, evident întârzierea autocarului cu câteva minute. În fine, plecăm. La Suceava în autogară, urcă o doamnă bine, chiar foarte bine facută care începe să-şi caute loc. Şi într-un final, se aşează.

„Doamnă, scaunul este ocupat!”

„Da? Şi ce dacă?”

Ne uităm stupefiaţi unul la altul, ne întrebăm dacă am auzit bine şi ne răspundem reciproc…da! Ce mai

putem spune decât, eventual „Romania is my country…”

Ajunşi acolo, am urcat pe munte, ne-am bălăcit în râu, am dansat, am râs, am băut (cu măsură, că se termina), am făcut duş (de multe ori pe zi) şi…ne-am uitat la stele.

Am văzut două stele căzătoare. Probabil acela a fost momentul care mi-a plăcut cel mai mult din toată excursia. A fost, acel ceva special care face orice călătorie diferită. Să stai întins pe o pătură în plin câmp, la miezul nopţii, cu berea lângă tine numărând stelele şi spunând poveşti. Ce poate fi mai frumos de atât? A fost o seară perfectă. Dorinţe şi speranţe s-au perindat pe deasupra noastră în acele 2 secunde în care meteorii au lunecat pe cer. Speranţe de mai bine în toate modurile posibile. Senzaţia pentru mine a fost şi mai puternică întrucât a fost prima dată cănd le-am văzut

.

În mod evident, nici balansoarul nu putea să lipsească. A fost locul în care ne retrageam noaptea până târziu spunând poveşti şi amuzându-ne, iar şoaptele se pierdeau undeva, căci într-o linişte atât de apăsătoare ţi-era şi frică să ridici vocea ca să nu o tulburi. Totul se învăluia într-o anumită doză de mister care ne făcea să ne simţim bine. Şi nu ne mai săturam de scârţâitul care împreună cu posesorul său ne trimiteau într-o lume fără timp, o lume ameţitoare, a cercului, şi totuşi dătătoare de pace.

Au fost multe momente de care să ne aducem aminte şi o vom face cu siguranţă, iar cele care meritau într-adevăr povestite, s-au rostit.

Trenul a fost cel care s-a însărcinat cu deosebita grijă de a ne aduce sănătoşi acasă. Ar fi de spus multe şi despre tren. Este preferatul meu ca mijloc de locomoţie. Poate din nostalgia anilor copilăriei când călătoream foarte mult cu trenul, poate datorită faptului că e mai poetic, nu ştiu. Dar asta este o altă poveste care aşteaptă să fie rostită. Cu altă ocazie, însă căci timpul îmi dă un ghiont. Trebuiesc deschise şi manualele alea odată şi odată. Măcar aşa…puţin. Prin urmare mă conformez. Pe data viitoare!

Later Edit: La rugămintea mamei am mărit pozele.