Polemici de ocazie

Eram acum câteva zile la Humor şi mâncam liniştite masa noastră de prânz. Deodată în spatele meu, la o altă masă doi bărbaţi încep să vorbească.

Din falsa profunzime a unuia şi din smerenia şi naivitatea totală a celuilalt, mi-am dat seama şi fără să mă întorc că erau un „omuleţ-grătar” şi un părinte destul de nou în meseria lui. Purtau o discuţie adâncă şi plină de înţelesuri ascunse despre (evident) cel mai potrivit subiect de discuţie atunci când ai în faţă o ulcică de vişinată (era chiar bună) şi nişte copănele…divinitatea.

Traversez acum o perioadă mistică să-i spunem, când întrebările şi răspunsurile nu prea mai contează pentru mine…ci contează numai credinţa şi modul în care o percep eu şi care acum e de ajuns pentru mine. De aceea îmi vine rău când aud marile întrebări existenţiale ale lumii aruncate aşa, la un păhărel…Şi ceea ce era şi mai enervant era tonalitatea cu care nenea respectiv punea aceleaşi întrebări, încă fără răspuns clar şi al cărui adevăr nu va fi, probabil, dezvăluit decât la momentul oportun (ori nimeni de pe Pămînt nu ştie când va fi asta).

Apoi, aceleaşi veşnice probleme la care religia are un răspuns dar totuşi lumea refuză să-l asculte şi le consideră mai departe enigme, tocmai bune pentru a fi dezbătute la „un păhărel”.

În acest mod „cu totul profund” au fost analizate la masă problemele: reîncarnării, femeia  care a fost dintotdeauna asuprită de bărbat şi a avut mai multe de pătimit decât acesta (şi aici soţia domnului a început să se aprindă din ce în ce mai mult; noroc de preotul care a schimbat subiectul imediat, aşa că a rămas fără răspuns…mă întreb încă de ce o fi făcut asta).

Şi, din nou, nu putea să lipsească veşnicul subiect „Codul lui DaVinci”. M-a amuzat îngrozitor replica doamnei, foarte smerită dar în acelaşi timp cu un mic accent de superioritate în glas (da, se poate şi asta, foarte bine): „Părinte, să ştiţi că eu nu m-am atins de cartea aia, soţul meu a citit-o, dar EU nu m-am atins niciodată de ea!”.

Discuţia a continuat dar atenţia mea a rămas „focusată” pe această replică întrebându-mă cu stupoare cum a putut să fie lansată atât de nonşalant. Ce amestec îngrozitor de mândrie, superioritate, falsă smerenie şi dezgust faţă de omul care, până la urmă era soţul ei…mi s-a facut silă.

Deja nu prea se mai atingea niciuna din noi de mâncare. Unele râdeau înfundat, altele aveau pupilele mărite de doi metri, nevenindu-le să-şi creadă urechilor, iar mie mi-era rău.

Părintele a terminat între timp de mâncat, s-a ridicat şi a plecat lăsându-i pe cei doi într-o adâncă reflectare. Trezindu-se parcă din vis, domnul îşi mai adună odată puterile şi, arătînd că este Superman, mai dă drumul unei fraze plină de adâncime: „Vezi, femeie, NU există TEORIA reîncarnării!”.

Greu ne-am stăpânit atunci să nu râdem şi ne-am spus între noi… „Doamne fereşte să ai un asemenea bărbat!”

 Later Edit: Da, aşa cum spune şi Ana, Doamne Fereşte să şi fii o astfel de femeie!

 

Pentru omul-grătar: Talking : Remake Ver – CORYDON – Pasarea Colibri