Într-un fel foarte ciudat ma simt zidită. Zidite aripi, spânzurate ploi… Spânzurate doruri, uitate ploi. Uitate ? Da… complet… sentimente şi senzaţii, uitate toate, împietrite-n picături de ploaie.
Cercuri – cercuri, la nesfârşit. Cu cât ne chinuim să spulberăm norme, legi şi raţiune cu atât mai abitir ne întoarce viaţa în locul din care am plecat. La fel de confuzi. And the wall is rising.
And time is passing you by / It marks no moment of your life
When you submit yourself to be dumb/ The fear dissapears
And everything seems clear.
Ferice de cei bucuroşi de ziduri! A lor este liniştea existenţială! Bucuroşi cei ce-şi iubesc lanţurile şi nu-şi îndreaptă privirea spre cer. Sunt complet singuri înfăşuraţi în firul lor de limitare. Nu simt nevoia să vadă mai departe. A lor e liniştea…
A noastră resemnarea. A noastră dezamăgirea. Al nostru efortul de a supravieţui, încercarea de a înţelege, înţelegerea că e imposibil. Totul are un sfârşit. Un sfârşit continuu, în cercuri-cercuri, în aripi zidite…
When the emptiness is upon you/ It fills you up like a balloon
And you float / High up over the real world
And think of when / You were a little girl again
Într-un fel foarte ciudat mă simt zidită. Mă întreb cine e Manole. Şi dacă Manole nu sunt cumva eu.
Andra 
Mi-ai ridicat multe semne de intrebare despre mine cu articolul tau, frumos
Am citit cu mare atentie articolul si acum, ma gandesc cine sunt eu si celalate persoane? Inca ma gandesc, apropo imi place blogul tau, deja am dat follow.