Noi unde mergem?

Ce facem? spui… oarecum disperat, oarecum blazat, în genul lui Moromete, „unde mergem noi, măi Niculae ?”

În ceaţă mergem… mereu mi l-am imaginat pe Moromete în caruţă, pe o cărare, între plopi, pierzându-se în ceţuri. Dincolo de incertitudine, dincolo de cât de infricoşător e timpul, de cât de iratională e viaţa şi de cât de incapabili suntem noi de a ne-o citi, mi-a plăcut mereu să mă pierd. Pentru că a mă regăsi, chiar şi numai pentru o secundă, e o trezire din uitare, din real. O reîntoarcere, o primăvară.

De câteva luni eram pierdută printre ceţuri şi nu-mi părea rău, pentru că acolo pot să imaginez variante ale sinelui si, pentru o perioada scurtă, pot chiar să le şi trăiesc viaţa. Pot schimba ce nu-mi place, mă pot înjura în voie fără să-mi rănesc orgoliul profund, pot râde (de mine), pot să mă dezamăgesc, pot, în definitiv să caut, dacă nu pe mine, măcar variante.

Ce facem, intrebi? Ne pierdem. Ne pierdem si ne regăsim. Iar şi iar. Alţii dar mereu aceiaşi. Mereu aceiaşi în mijlocul cuvintelor, înconjuraţi de alb, de negru şi de amintiri. Sentimentul nu durează, ne întoarcem la cautarea noastră disperată pentru că refuzăm să vedem o perioadă ca o „staţie-finală”. Dar ce frumuseţe a amintirii…

Aş vrea să-mi petrec jumătate de viaţă în căutarea-mi şi pe cealaltă amintindu-mi de unde am plecat… Și e timp pentru mii de întoarceri şi de irosiri, de schimbări şi căutări. Şi nu mă sperie nimic, nimic nu mă dezamăgeşte, căci pot oricând să mă întorc în ceaţă şi să schimb totul. Sau, pot oricând să opresc totul şi să mă alin cu amintiri.

Ne vom pierde şi ne vom regăsi. În cuvintele din umbre…iar și iar.

Surse foto : http://gandurileschimbaviata.info/lumini-si-umbre/ și https://andraagachi.wordpress.com/2009/12/30/susan-burnstine/

Advertisement