Ne-au redat puterea de a visa

De ceva vreme afirm sus și tare că sunt o pesimistă incurabilă. De ce să fii optimist cu idealuri de naiv și să te trezești că viața ți le dărâmă, le năruie ca să te învețe că : “La naiba, de câte ori să-ți zic că nu ai voie să visezi! Nu într-o lume REALA.” ? De ce să te trezești că trebuie să o iei de la capăt de mii de ori într-o cu totul altă direcție, știind că  mereu va fi ceva care îți va opri zborul? Am încercat asta, am fost idealistă. Mă ridicam din nou si din nou cu certitudinea că pot să fac ceva prin voință pură, că pot să-mi creez singură lumea pe care o vreau și să trăiesc viața care îmi place.

Apoi m-am săturat. Am aflat că lumea nu se învârte cum vreau eu și că optimismul nu este soluția. Apoi m-am blazat. Ca toți ceilalți (români). Am lăsat deoparte idealuri și vise ale unei lumi mai bună si m-am rezumat doar la cateva planuri în ceea ce mă privește, dar și acelea firave ca fumul de țigară. Și singurul meu răspuns a fost : „Da? Vrei să trăiesc VIAȚA? Bine!! Arată-mi ce poți și îți promit că am să fac cumva să o trăiesc. Îți promit că am să supraviețuiesc.”

E puțin, e incredibil de puțin, fatalist și limitat… Câteodată mă mai supăram în mine, mă mai refulam… scriam rânduri ca acestea : “S-ar demonstra astfel că nu toţi românii sunt nişte momâi  ale căror replică va fi întotdeauna “Aşa, şi?”: “Da, e apocalipsa,  aşa şi? Hai mai ia un păhărel!” sau “No, păi ci-o să facem? Ne râdem deh, altceva ce să faci? Tu nu vezi cum e ţara asta?” Dacă ultima propoziţie ar fi fost spusă pe un ton enervat, sau macar ofuscat aş fi stat liniştită că încă suntem pe drumul cel bun. Din păcate e spusă ori cu un fel de sfârşeală soră cu moartea, ori absolut idiot ca şi cum chiar nu ar interesa pe nimeni.

Dar nu mai credeam. Nu am fost mai brează decât cei despre care vorbeam în aceste rânduri. Pentru că blazarea era a tuturor. Iar eu eram o pesimistă incurabilă…

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni în Piața Universității a părut că a distrus toate convențiile, toate prejudecățile, a zguduit din temelii sistemul acesta al REALITĂȚII. Și l-a pus sub semnul întrebării…

Este ceea ce ne dați voi realitate? Este viața într-adevăr atât de potrivnică oamenilor încât să le fure toate visele, să-i termine? Este destinul atât de crunt cu toți idealiștii? Este vina lui sau a noastră că ne-am lăsat înfrânți atât de multă vreme?

Timp de câteva săptămâni o mână de oameni ne-au arătat cât suntem de idioți pentru că nu mai credem.  În tot pesimismul meu am fost scuturată, trezită, când am citit în ziare despre protestul din Piața Universității (acest simbol al aducerii aminte, acest axis mundi al României și, sper eu, acest Restart Button). Fiecare a simțit acest protest într-un fel sau în altul. Pentru mulți a fost un urlet lung și disperat de frig si de foame, pentru alții a fost pura plăcere de a-și fi regăsit vocea (cum spunea atât de frumos Badea). Pentru mine este mult mai mult.

Este o trezire din realitate, un început de vis, de speranță, o deschidere. O mână de oameni nu sunt mulți… dar nu contează, căci ei au deschis spirite și ne-au redat puterea de a imagina o altfel de viață, într-un altfel de timp. Este un lucru atât de simplu dar atât de superb, pe care România îl pierduse de mult. Pe care eu îl pierdusem de mult…

Sursele foto:

1. http://bitterev.deviantart.com/art/chosen-reality-160701321?q=boost%3Apopular%20reality&qo=18
2. https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10150536695483189.401750.577248188&type=1

Advertisement