Despre iubire, povești, dor și eternitate.

Îmi aduc aminte cum îmi citea Tataia din “Biblia ilustrată pentru copii”, sau din cartea aia mare cu povești și imagini splendide, sau (când mă plictiesam îngrozitor) din “Adevărul minciunoșilor” ziar la care era abonat. Poate că n-am știut niciodată sau n-am înțeles nimic din știrile pe care le citea, pentru că nu-mi aduc aminte să fi arătat un adevărat interes pentru lumea reală, dar îmi placea enorm să adorm cu vocea lui citindu-mi.

 Îmi aduc aminte cum mă dădea în scrânciob “până sus”. Vântul în păr, soarele din care atingeam un pic mai mult cu fiecare balansare. Vocea mea strangulată de emoție și entuziasm: „Mai sus, Mai sus!” Amintirea zâmbetului plin mă lasă să cred că simțea și el puțin din euforia mea. Se dădea și el în scranciob, cumva, prin mine.

Sau cum mergeam cu el cu tramvaiul “pe gratis”. Cum uda florile în grădină cu Mamaia. Cum plantau mereu lobodă “pentru că e bună la borș”. Ori, cine făcea, pe lume, borș mai bun decât Mamaia?

Cum stăteam cu el la balcon minute în șir, iar el îmi povestea câte ceva despre fiecare vecin în parte:  “Păi cum, Tataie, și ăia de la case tot vecini se cheamă ? Nu numai ăia de la bloc? / – Nu Puiuțule, și aia de la case tot vecini sunt. Uite acolo stă nenea X. Soția lui e tare bolnavă acuma. S-o dus Mamaia la ea să vadă ce mai face, da’ e tare bolnavă, săraca. Dincolo e nenea Y, care ne lasă să luăm apă de la fântâna lui!/- Da, pe nenea îl știu. Nu-mi place de el./ – Păi de ce? /-  Își ceartă mereu cățelul.”

Îmi amintesc cum îmi povestea despre data aia când au fost ei nași la o cununie religioasă făcută în secret, ascunși de ochii securității. La Humor. Cum punea Mamaia ziare-n geam ca să nu știe nimeni. Cum slujba s-a șoptit, nu s-a cântat și cum mireasa nu a purtat voal.. ” Da’ și-a pus un prosop. / -Un prosoop?? Cine s-ar mărita cu un prosop pe cap, îmi spuneam, complet iritată. Ce răi au fost comuniștii, de ce nu le lăsau pe femei să poarte voal!?.

Despre cum a salvat-o pe Mamaia, găsind de la partid și cumpărându-i una din rarele fiole de Antibiotic. Și asta cu banii de la singurul lui loz caștigător. Căci deși a jucat la loto și după aceea, singura dată când chiar a câștigat a fost când avea nevoie disperată.

Despre grădina superbă a mamei lui, toată numai cu flori mari, multicolore și  “vai, ce mai iubea ea grădina aia! Au suflet frumos, cei care iubesc florile. Pentru că odată ce iubești frumusețea, ea te învață să te bucuri.” (țin minte fraza asta pentru că am însemnat în jurnal exact în ziua aia, pe 20 iunie 2011 : să nu uit să scriu ceva despre flori. Evident că am uitat.)

Sau despre cum l-a prins grindina în lanul de porumb, când era mic. Și-a pus găleata-n cap că era „grindină mare cât bulgărele”. Însă calul n-a mai supraviețuit. „ – Si tata-tău ce-a zis de cal? / – Păi ce mai era să zică? Și așa eram tot schingiuit, bătaie-mi mai trebuia mie atunci. M-a luat repede în brațe și m-a dus acasă la mama să vindece.” Își alegea iscusit cuvintele și crea atmosferă de basm, de miracol…

… A avut stofă de povestitor… Avea câte o pildă de spus despre aproape fiecare sat prin care treceam cu mașina. Nu a ieșit niciodată din țară, dar a călătorit mult. S-a bucurat de viață. Până la final…

Bunicii mei m-au învățat ce e iubirea. Că implică puterea de a  ierta, de a uita, bunătate și credință.  Sper ca acolo unde sunt ei să fie, călduț, ferice, fără griji, calm și mai ales plin de lumină și iubire. Așa cum a fost si copilaria mea. Sper că sunt bine și că au răbdare până în ziua când va fi să ne vedem din nou, cu totii, la masa de prânz, cea cu 3 feluri și cafea… “Așa îmi place mie. La amiază! Mai mâncăm, mai râdem, mai bem. Ce să veniți mai diseară. Acuma e pofta mare!” Poftă de mâncare, dar mai degrabă nerăbdare să ne vadă. Să ne mai povestească câte ceva de neînchipuit. Să ne mai farmece. În definitiv, poftă să ne vadă.

PS. Bunicul meu s-a stins din viață de ziua lui : 30 oct 192630 oct 2011. Bunica mea s-a născut pe 26 iunie 1930, a murit pe 26 august 2008. Știindu-i pe ei, este ceea ce îmi dă speranță în iubirea perfectă (în condițiile în care doar faptul că a rezistat tuturor greutăților o face perfectă). Că îți trebuie un dram de noroc să o găsești. Că ei au fost norocoși. Așa cum am fost noi toți, că i-am cunoscut. Dumnezeu să-i lumineze!

Advertisements

About andraagachi

Dupa multe incercări ale mai multor oameni de a ma comvinge să-mi fac blog, am ajuns la concluzia..."De ce nu?" Am deschis,deci, astazi portita spre noi orizonturi, portita care a fost mereu deschisa dar care pana acum nu s-a numit niciodata "a mea". Cat despre mine...cei care ma stiu pot spune mai multe, eu urasc autocaracterizarile, sunt mereu in sensul extrem. Si eu nu sunt asa, cel putin asa cred....
This entry was posted in Amintiri, bunici, copil, nostalgice, Sentimente and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

8 Responses to Despre iubire, povești, dor și eternitate.

  1. Diana Alzner says:

    Dumnezeu să-l ierte!
    După cum îl descrii pe bunicul tău cred că semăna mult cu tata. Şi nici nu mă mir: tata era născut tot pe 30 octombrie, dar în 1929.
    O să-i reîntâlnim, Andra.

  2. andraagachi says:

    Sper doar sa merit asta:) Condoleante si pentru tatal dumneavostra.

  3. Pingback: Cand se termină orele « Elenaagachi's Weblog

  4. Mi-am amintit si am revazut enorm, prin ochii tai Andra!

  5. Dinu Olariu says:

    Îmi pare foarte rău pentru pierderea voastră.. Eu nu mi-am cunoscut decât unul din bunici, însă, din păcate, distanţa a făcut ca drumurile noastre să nu se intersecteze prea mult. Cu toate astea, bunicul tău se apropie foarte mult de ceea ce aş fi avut nevoie ca şi copil şi mă bucur că tu ai avut parte de asta.
    Dumnezeu să îl odihnească în pace!

    • andraagachi says:

      Multumesc, Dinu :), m-ai surprins. Imi pare rau pentru bunicii tai, nu am stiut. Daca vrei, iti imprumut, particele din copilaria mea:)

  6. Adelina Pinzaru says:

    Condoleante!
    Eu deja am trecut de doua ori prin asta si nu mi-a fost usor….
    Dar, cum s-a zis si mai sus, cred din tot sufletul ca-i vom reintalni candva, undeva….

  7. Cabinet Individual Psihologie says:

    Cuvintele tale evocă amintiri dragi… suntem norocoși – noi cei care am avut privilegiul de a cunoaște astfel de oameni minunați care deși trecuți în neființă continuă să ne lumineze sufletele cu amintirea lor….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s