Despre iubire, povești, dor și eternitate.

Îmi aduc aminte cum îmi citea Tataia din “Biblia ilustrată pentru copii”, sau din cartea aia mare cu povești și imagini splendide, sau (când mă plictiesam îngrozitor) din “Adevărul minciunoșilor” ziar la care era abonat. Poate că n-am știut niciodată sau n-am înțeles nimic din știrile pe care le citea, pentru că nu-mi aduc aminte să fi arătat un adevărat interes pentru lumea reală, dar îmi placea enorm să adorm cu vocea lui citindu-mi.

 Îmi aduc aminte cum mă dădea în scrânciob “până sus”. Vântul în păr, soarele din care atingeam un pic mai mult cu fiecare balansare. Vocea mea strangulată de emoție și entuziasm: „Mai sus, Mai sus!” Amintirea zâmbetului plin mă lasă să cred că simțea și el puțin din euforia mea. Se dădea și el în scranciob, cumva, prin mine.

Sau cum mergeam cu el cu tramvaiul “pe gratis”. Cum uda florile în grădină cu Mamaia. Cum plantau mereu lobodă “pentru că e bună la borș”. Ori, cine făcea, pe lume, borș mai bun decât Mamaia?

Cum stăteam cu el la balcon minute în șir, iar el îmi povestea câte ceva despre fiecare vecin în parte:  “Păi cum, Tataie, și ăia de la case tot vecini se cheamă ? Nu numai ăia de la bloc? / – Nu Puiuțule, și aia de la case tot vecini sunt. Uite acolo stă nenea X. Soția lui e tare bolnavă acuma. S-o dus Mamaia la ea să vadă ce mai face, da’ e tare bolnavă, săraca. Dincolo e nenea Y, care ne lasă să luăm apă de la fântâna lui!/- Da, pe nenea îl știu. Nu-mi place de el./ – Păi de ce? /-  Își ceartă mereu cățelul.”

Îmi amintesc cum îmi povestea despre data aia când au fost ei nași la o cununie religioasă făcută în secret, ascunși de ochii securității. La Humor. Cum punea Mamaia ziare-n geam ca să nu știe nimeni. Cum slujba s-a șoptit, nu s-a cântat și cum mireasa nu a purtat voal.. ” Da’ și-a pus un prosop. / -Un prosoop?? Cine s-ar mărita cu un prosop pe cap, îmi spuneam, complet iritată. Ce răi au fost comuniștii, de ce nu le lăsau pe femei să poarte voal!?.“

Despre cum a salvat-o pe Mamaia, găsind de la partid și cumpărându-i una din rarele fiole de Antibiotic. Și asta cu banii de la singurul lui loz caștigător. Căci deși a jucat la loto și după aceea, singura dată când chiar a câștigat a fost când avea nevoie disperată.

Despre grădina superbă a mamei lui, toată numai cu flori mari, multicolore și  “vai, ce mai iubea ea grădina aia! Au suflet frumos, cei care iubesc florile. Pentru că odată ce iubești frumusețea, ea te învață să te bucuri.” (țin minte fraza asta pentru că am însemnat în jurnal exact în ziua aia, pe 20 iunie 2011 : să nu uit să scriu ceva despre flori. Evident că am uitat.)

Sau despre cum l-a prins grindina în lanul de porumb, când era mic. Și-a pus găleata-n cap că era „grindină mare cât bulgărele”. Însă calul n-a mai supraviețuit. „ – Si tata-tău ce-a zis de cal? / – Păi ce mai era să zică? Și așa eram tot schingiuit, bătaie-mi mai trebuia mie atunci. M-a luat repede în brațe și m-a dus acasă la mama să mă vindece.” Își alegea iscusit cuvintele și crea atmosferă de basm, de miracol…

… A avut stofă de povestitor… Avea câte o pildă de spus despre aproape fiecare sat prin care treceam cu mașina. Nu a ieșit niciodată din țară, dar a călătorit mult. S-a bucurat de viață. Până la final…

Bunicii mei m-au învățat ce e iubirea. Că implică puterea de a  ierta, de a uita, bunătate și credință.  Sper ca acolo unde sunt ei să fie, călduț, ferice, fără griji, calm și mai ales plin de lumină și iubire. Așa cum a fost si copilaria mea. Sper că sunt bine și că au răbdare până în ziua când va fi să ne vedem din nou, cu totii, la masa de prânz, cea cu 3 feluri și cafea… “Așa îmi place mie. La amiază! Mai mâncăm, mai râdem, mai bem. Ce să veniți mai diseară. Acuma e pofta mare!” Poftă de mâncare, dar mai degrabă nerăbdare să ne vadă. Să ne mai povestească câte ceva de neînchipuit. Să ne mai farmece. În definitiv, poftă să ne vadă.

PS. Bunicul meu s-a stins din viață de ziua lui : 30 oct 1926 – 30 oct 2011. Bunica mea s-a născut pe 26 iunie 1930, a murit pe 26 august 2008. Știindu-i pe ei, este ceea ce îmi dă speranță în iubirea perfectă (în condițiile în care doar faptul că a rezistat tuturor greutăților o face perfectă). Că îți trebuie un dram de noroc să o găsești. Că ei au fost norocoși. Așa cum am fost noi toți, că i-am cunoscut. Dumnezeu să-i lumineze!

Advertisement