Cum să schimbi faţa României?

Au trecut multe, cu noutăţi cu tot… am fost absentă mult timp… şi nici măcat eu însămi n-am mai deschis blogul timp de săptămâni ce să mai spun de audienţă?

Nu când există o criză de inspiraţie care ţine de aproape un an, nu când te uiţi puţin în urmă şi observi că nu mai eşti visătorul de altă dată, că au rămas doar umbre din romanticul ce erai. Când conştientizezi că pare o reală ipocrizie să vorbeşti despre luni şi sori şi îngeri  atunci când tu, de fapt, nu mai reuşeşti să vezi decât asfalt şi crize economice. O minciună amară.

Probabil că cele ce vor urma sunt păreri prea radicale, însă nu cred că sunt cu totul false. 

Stăteam şi mă gândeam (aşteptând un autobuz – atunci îţi vin revelaţiile) că mi-ar plăcea să schimb lumea. Să fiu dintre aceia care îşi omoară creierii prin străinătate şi se întorc apoi ca să fie “vocea poporului” care să-l ghideze, să-l încurajeze, să-i dea speranţă. Într-o lume normală, aşa ar trebui să fie. În lumea normală din basm.

Apoi, însă m-am gândit la o afirmaţie spusă în treacăt, într-un dialog cu un bun prieten din Bruxelles : “da, vii tu şi salvezi lumea. Se poate, într-un final. E speranţă. Dar… oare ei , acolo, vor să fie salvaţi??”

Până la urmă asta e. În mod ingrat şi paradoxal românii sunt fericiti în ipostaza asta de lehamite şi de fără speranţă. Se complac frumos. Işi duc somnul cel de veci înainte de a muri: la o cafea, vorbind de ce mai face vecina, la un şah în parc (e fain şahul, îţi fură ore întregi şi îţi dă senzaţia că ai gândit acut), într-un club ( muzică tare, ca să nu mai auzi, să nu mai simţi, să vezi doar rotunduri care să-ţi amintească, din nou în mod paradoxal, că viaţa e frumoasă. La un grătărel la marginea şoselei, sau (mai bine) în spatele blocului, cu un mic şi o manică?

Şi totul e rotund, rutină: te trezeşti, adormi şi ţi se pare că ai salvat lumea – că te-ai salvat pe tine de la deprimare. Iată victoria de zi cu zi a românilor. Drept vă spun că îmi e ruşine…

Am trecut prin toate etapele… tristeţe, nostalgie pt anii 2005-2007 când pornisem frumos spre o democraţie, deziluzie, disperare, disperare cruntă, toate gradele posibile de disperare. Acum îmi e doar ruşine. Pentru un popor care nu ştie să vadă mai departe de punga de făină şi de sticla de ulei din campanii, pe care NU IL INTERESEAZĂ altceva. Care aşteaptă, aşa cum a făcut-o mereu, un ajutor de sus (de la noi, românii de afară, de la Europa, etc) de oriunde. Aşteaptă. Întrebarea e… până când? Sau trebuie să se mai însceneze iar o revoluţie, aşa,  de formă, ca să fie lumea mulţumită?

Realitatea e, şi o spun cu mare părere de rău… că noi, de acolo,  nu avem ce face. Chiar nu. Atâta vreme cât realitatea e aceasta, noi nu am fi decât (dacă permiteţi exagerarea) nebunii care au văzut lumina şi care vor fi trimişi la azil, daca încearcă să vorbească despre idealuri ce în România nu au existat niciodată…

Advertisement