Despre inutil (gând din gând)

TIC-TAC, TIC-TAC, POC!

Toate trec, cu timpul. De fapt, nu. Ne schimbăm noi, în relaţie cu timpul. Nu suportăm să fim destrămaţi prea multă vreme, ajunge să ne plictisească teribil.  Dacă nu, tot se întâmplă ceva şi ne amintim, subit, că trebuie să TRĂIM. Dar cum?

Cum, dacă totul se rezumă la schema :  “o, vai, sufăr” ->  “trebuie să spun tutror cât sufăr” (pentru că, nu-i aşa, tuturor ne place să ne văicărim), pentru ca în final să ne plictisim cu totul şi să începem din  nou să trăim?

Să trecem podul spre castelul unui alt zmeu. Ne place şi asta… să căutam peste tot zmei şi Sândiene de salvat. Şi nu realizăm că Sânziana e în fiecare dintre noi.

Interesant cum facem dublu rol, de victimă şi salvator, după cum ne e vrerea. Şi nu ne dăm seama că dacă am reuşi să ne împăcăm cu noi înşine, cu destinul nostru, dacă am renunţa la plăcerea asta de a ne descrie în necaz, vom avea, poate chiar timp să TRĂIM!

Refuz să cred că viaţa-ntreagă e o bătălie, refuz să mă identific cu acest Harap-Alb puţin cam idiot, care e pus la n-şpe probe fără să aibă habar de ce se supune.  Şi spun asta pentru că ştiu că traseul nu o să se termine niciodată. O să mă lupt o viaţă întreagă şi apoi o să mor…

Şi totuşi… Bineînţeles, sunt paradoxală. Pentru că exact asta fac. Sunt un Făt-Frumos idiot care se supune valurilor. Pentru că NU AM alternativă. Decât, eventual, aceea de a spune POC prea devreme.

Aşa că, pentru sănătatea mea mintală, pentru a nu mă duce, cum a făcut-o acela care s-a apucat, săracu, să socotească de câte ori, într-o viaţă, ar fi trebuit să se aplece ca să-şi lege şireturile. Pentru a rămâne întreagă, deci, trebuie să CRED.

Să cred că e ceva dincolo de traseul asta tembel. Dincolo de POC. Altceva. Vreau şi trebuie să cred că, IN FINAL, am un alt destin decât acela de a mă bate cu morile de vânt, pentru orice Dulcinee : bani, funcţii, “viaţă decentă” (ce construcţie ciudată. Oare e vreunul care după ce a simţit gustul decenţei să se fi mulţumit cu atât?),…

[Final?] Dacă a creat natura umană, El, în bunătatea lui desăvârşită, nu a destninat-o suferinţei. Nu mereu. Nu “şi atât”. Nu “în final”.

Şi atunci… mai putem vorbi de inutil? Doar atunci când crezi în ceva, existenţa capătă utilul.

Fotografii de la Bruges, 19 feb 2011.

Advertisements

About andraagachi

Dupa multe incercări ale mai multor oameni de a ma comvinge să-mi fac blog, am ajuns la concluzia..."De ce nu?" Am deschis,deci, astazi portita spre noi orizonturi, portita care a fost mereu deschisa dar care pana acum nu s-a numit niciodata "a mea". Cat despre mine...cei care ma stiu pot spune mai multe, eu urasc autocaracterizarile, sunt mereu in sensul extrem. Si eu nu sunt asa, cel putin asa cred....
This entry was posted in conditia umana, gri, Uncategorized. Bookmark the permalink.

2 Responses to Despre inutil (gând din gând)

  1. Pingback: Incertitudine « Dumitru Agachi’s Weblog

  2. Pingback: 20 de fluturi în depărtare « Elenaagachi's Weblog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s