Şiii năsucul meu negru s-a “înrozit” subit. Habar n-am de ce. Ideea e că acum văd viaţa în roz, mai ales când vine ea “de la şcoală”. Atunci e cel mai roz.
Roz când îmi strigă numele, roz când spune Şezi, roz când merg cu ea în lesă, roz când îmi spune că îi place că nasul meu e roz. Roz, roz, roz, roz, roz!
Oh şi ce mă bucur că ea nu ştie cât de tare se înnegreşte apoi. După ce îmi spune că “pleacă la şcoală”.
Eu încerc, de fiecare dată, să-i spun să nu mai plece! La naiba, oare dacă aş vorbi cum vorbeşte ea, m-ar înţelege??
Dar totuşi cred că mă înţelege. Pentru că şi ochii ei sunt roz, când pleacă. Roz când îşi pregăteşte valiza, roz când îmi spune că viaţa nu e numai roz.
Şi uite cum viaţa se înnegreşte uneori, în lunga aşteptare,…
… numai pentru a deveni, apoi, la fel de roz ca odinioară. Când alergam cu ea după beţe şi fluturi, după sticle şi parfumuri, după vise şi idealuri … de copii.
Da… copilăreli… mai bine aş merge să fac ce ştiu eu mai bine.
Să mă prefac că sunt matur, nu e ceea ce ştiu eu mai bine. Nu când e ea acasă.
Andra 
O, Doamne, ochii aia. OCHII AIA !!! :))
Dap, ochii aia care stiu sa cersearsca de toate:)
Superb joc, de-a plecatul LUNGGGG la scoala!…
Toata lumea pleaca la scoala, o sa te obisnuiesti si tu, Lapi! Apoi abia incepe greul, cand o sa plece la servici si o sa fie prea ocupata sa-ti mai vada nasul roz sau negru…sau cum o mai fi!
Pingback: Mesajul lui Lapi « Elenaagachi's Weblog
Pingback: Vacanţa lui Lapi « Elenaagachi's Weblog
Pingback: Priviri « Dumitru Agachi’s Weblog
Pingback: Medalion Lapi « Karis Metal