Spune “diferit”

Şi gata şi cu asta. Prima sesiune din viaţa mea. Incomparabil. Fiecare dintre noi, care a trecut deja prin asta ştie ce presupune, nu am să dezvolt.  Pe cei ce încă nu ştiu, îi mai scutesc puţin, mai au dreptul încă să fie fericiţi şi nepăsători şi visători şi tot restul. Pot spune un lucru însă… ca orice probă, şi asta face parte din traseul iniţiatic. Dacă este ceva ce înveţi cu adevărat, dincolo de toate cărţile si definiţiile, algoritmii şi ecuaţiile chimice, este cum să te găseşti pe tine. Înveţi să te cunoşti pe tine.

Cum să faci faţă presiunii, cum să-ţi educi autosugestia, cum să te auto-ajuţi. La început, lucrurile astea se întâmplă fără să le conştientizezi bine : dintr-o dată te trezeşti în faţa oglinzii şi-ţi spui „la naiba, tu nu erai aşa!” şi apoi te întrebi dacă ceea ce ai fost era doar o aparenţă. Poate, cel mai probabil, având în vedere că doar în faţa a ceva „mare”, te vezi cu adevărat. Şi iluzia fiinţei puternice şi neînfricate face loc unei fiinţe mici şi tremurânde, care îţi dă impresia că se va sparge în bucăţi la primul val.

Greşit… greşit întotdeauna! Nu suntem făcuţi să ne spargem la primul val, suntem făcuţi să ne surprindem. Ne cunoaştem, suprinzându-ne.  Şi asta e partea cea mai frumoasă din toată povestea asta. Dincolo de toată cafeaua, nemâncatul si nesomnul, dincolo de ofticările că poate ai fi putut face mai bine sau că „nu ai picat pe subiect”, sau că profesorul nu îţi dă din ce te-a pus să înveţi (da, se întâmplă şi aici), dincolo de sentimentul că ai ieşit ca după război, mai şifonat sau mai mândru de tine,  dincolo de toate astea, experienţa examenului este  una esenţială.  Şi norocul meu (da, noroc) este că îl trăiesc live, fără trişat, fără convins profesori de ceva, de orice.

Noroc, fiindcă doar aşa îţi afli propriul nivel. Si doar atunci cănd ai aflat unde eşti poţi începe să construieşti mai departe. Merg (ca întotdeauna) pe deviza: ce nu te sparge, te face mai puternic (are şi o variantă românească mult mai la obiect, dar auto-cenzura se impune).  Altfel, nu e decât iluzia unui ego supradimensionat. Iluzie care, mai devreme sau mai târziu, va dispărea. Şi în lumea asta, în care toţi cerem timp, consider că e mult mai bine să dispară mai devreme. Asta dacă nu vrei să trăieşti cu adevărat o dramă.

Cam asta cu zidurile şi traseul iniţiatic. In realitate lucrurile nu sau chiar rău, dar asta nu exlude ideea că e primul an cu adevărat greu din viaţa mea. Şi sunt cumva mândră de mine şi încântată că-l trăiesc şi încrezătoare în viitor. Amin:d.

Poza de aici : http://art2mys.deviantart.com/art/The-Mirror-150641666?q=boost%3Apopular%20mirror%20photography&qo=69

Advertisement