E…Ceva…

Nu am scris de mult. Timpul e de vină, pe el să-l condamnaţi. Aş fi avut atât de multe să vă spun, dar blogul e ca un jurnal… e făcut pentru a scrie la cald, altfel n-are farmec. Am avut multe revelaţii pozitive de cand sunt aici. Şi zile (cele mai faine zile) când mă surprindeam pe mine… Mă bucur de fiecare lucruşor mărunt, apreciez noutăţile, ştiţi voi, lucruri banale.

Nu sunt o persoană care să se mire repede. Nici care să facă comparaţii, sau să se plângă în stânga şi în dreapta de cât de nepăstuită sunt. Nu sunt nici, aşa cum am văzut a fi moda străinilor veniţi în Belgia, din aceeia care să se plângă de cum e organizarea aici.

Nu sunt o persoană care să se mire… mi se pare o lipsă de respect. Dar… am avut o senzaţie ciudată… când am văzut biblioteca ULB. Ca şi instituţie,e drăguţă arhitectural : clădire modernă, albă, imi dă senzaţia de uşor, comparativ cu modelul de bibliotecă pe care l-am avut mereu în minte (acela al unei clădiri imense şi greoaie, ce poartă în spate secole). Însă nu arhitectura în sine m-a impresionat, deşi am găsit-o mereu frumoasă.

Revelaţia am avut-o cu ceva timp după ce m-am înscris la facultate. Când a trebuit efectiv să caut o carte aflată la categoria media şi comunicaţii. Şi atunci… a fost ceva incredibil… imaginaţi-vă tot ce vreţi la categoriile: artă, film, fotografie, teatru, publicitate şi apoi dublaţi suma… Cărţi rare ca jurnaul de vise al lui Fellini, cu inlustraţii făcute de mâna lui, totul…palpabil.

Nu m-am mirat nici atunci (foare tare). Era altceva, un mix de … ceva… şi revelaţia că aşa a fost drumul meu, destinul, de a ajunge în acel loc, în acel timp, în faţa unei anumite cărţi despre care nici nu ştiam că există.

Spuneam în posturile anterioare că totul s-a întâmplat atât de repede încât am rămas undeva suspendată, levitând în Belgia, fără a-mi şti vreun rost sau vreun reper cert. Interesant cum o carte te poate trezi la realitate. Interesant cum o carte M-a trezit la realitate.

La fel mi s-a întâmplat, apoi cu amfiteatrele uriaşe sau cu orele de curs care treceau ca vântul şi te trezeai la ora 7 seara că ţi se închid ochii în gură şi nu ştii de ce. Apoi cu oamenii şi diversitatea etnică şi culturală… germani, francezi, spanioli, italieni, marocani, japonezi, congolezi, toaate naţiile posibile. Să te obisnuieşti şi să accepţi felul fiecăruia de a fi, te poate cel puţin obosi… belgienii sunt atât de obişnuiţi cu asta încât nici nu mai percep diferenţele (asta ca să îi răspund unui prieten care m-a întrebat dacă nu am fos pusă în faţa unor situaţii discriminatoare. În niciun caz.) Şi iată un Stat…normal, dacă e să îndraznesc să spun aşa. Şi apoi vârsta… imaginaţi-vă studenţi de la 16 ani la 60. Şi totul NORMAL.
Mă bucur într-adevăr de fiecare lucru mărunt… de fiecare minimă apreciere la adresa-mi, a profesorilor (aprecieri care nu sunt niciodată în public, pentru ca ceilalţi să nu se simtă ofensaţi).

Da, viaţa mea continuă să fie o bătălie, pentru apreciere, pentru expresia mirată a vreunui profesor : “Oh, aşa de bine se învaţă limbile străine în România?”, bătălie contra ideilor mele preconcepute şi care-mi spun mereu că sunt limitată (nu am să înţeleg de ce… în realitate chiar nu sunt).

Niciodată nu m-am plâns de România, şi nici nu am adorat frumuseţile şi noutatea Belgiei, sau a vreunei alte ţări, for that matter. Am luat totul firesc, ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie.

“Iubindu-ţi destinul vei ajunge la fericire.” – nu mai stiu cine spunea asta… Platon sau vreun filosof neo-platonician. Cât de bine ar fi dacă am reuşi să ne iubim şi durerea şi orice altă suferinţă, ca un dat FIRESC, la fel de mult cum iubim momentele de plăcere.

Viaţa o câştigi numai dacă ştii să o trăieşti. Iar a plânge sau A TE PLÂNGE nu e o viaţă… e doar iluzia unei existenţe mai bune, într-un viitor care nu există. Să visăm, avem timp noaptea… de ce nu am începe să trăim?

P.S. A venit iarna… hai noroc… cine se bagă la un vin fiert?

Advertisement