Zi festivă…

Acum am realizat că pentru mine Laurianul nu a fost niciodată “liceu”. A fost “acasă”. Am intrat (atât în generală cât şi într-a 9-a) fără niciun fel de emoţie, fără niciun fel de stres.

Ei, alta a a fost povestea azi, căci nu mai simţisem de mult emoţia “primei”…

“Prima” e ceva superb. Dincolo de confortul şi de savoarea a ceva ştiut, dincolo de “acasă”, e un mare negru, fum. Dar e şi senzaţia descoperirii, senzaţia fluturilor din stomac şi tremuratul uşor al întregului corp (numai la noţiunea de FACULTATE), nevoia de a comunica şi nu actul simplu al epatării, autoîncurajarea, ideea că într-un fel, cumva, cândva, va fi totul bine şi certitudinea (sau măcar încrederea) că drumul pe care păşeşti este cel bun.

Încrederea în tine şi într-un anumit destin, într-o normalitate a evoluţiei tale; conştiinţa unui (mai mult sau mai puţin dureros) traseu iniţiatic pe care eşti forţat să îl parcurgi, dar şi încrederea deplină că fără el nu ai fi nimic. Utilitatea depăşirii de limite.

Toate acestea  nu le-am mai experimentat de mult.

Mă uit în fotografii şi nu mă recunosc. Mă uit în oglindă şi mi se pare că sunt aceeaşi. Poate e o obişnuinţă a unui “altfel”.  Poate fără să-mi dau seama, m-am schimbat. De fapt,  normal este să mă schimb.

” Every wall is a door” (Ralph Waldo Emerson – eseist, filosof, poet american, sec 17)

“When you lose some you win some” (Unknown)

“We can’t teach people anything, we can only hope they discover it within themselves” (Galileo  Galilei)

Sunt confuză şi totuşi totul mi-e atât de clar… Totul e atât de greu, dar  superb!

“Nu ştiu cum, printr-o minune, dar ştiu că totul va fi bine.” (Me)

Înainte nu mă recunoşteam de fel în fraza asta. Iar apropiaţii mei pot susţine cu brio afirmaţia că eu sunt foarte pesimistă.

Şi totuşi…. sunt sau eram?

Advertisement