Cazi. Şi aştepţi.
Şi golul te cuprinde , te învăluie, înnebunitor, cumpătat şi grav, greu.
Cât de greu poate fi golul…
Ce aştepţi? O mână, o faţă, o aripă, o barcă de salvare, un suflet, un zâmbet, SECUNDA aceea în care să te simţi tras spre nori, înalţat, luminat.
Dar nu e cazul… Şi niciun Făt-Frumos, niciun cal alb nu vor fi acolo. Când cazi, cazi singur. Iar finalurile americane siropoase unde el va darâma munţii pentru a veni să te salveze sunt doar atât: finaluri siropoase… căci în fapt, cine ar vrea să-şi imagineze un ideal la fel de imbecil ca viaţa? Amarul e deja în noi, la ce ne trebuie mai mult?
Si atunci te intrebi, la ce bun toată şarada asta, complezenţa, teatrul, superficialitatea. La ce bun faptul caritabil pentru alţii? Până la urmă tot aşteptând, rişti să dai cu capul de pământ rău de tot…
Nu… tu eşti cel mai bun prieten al tău. Dacă e să te ridici, te ridici singur. Doar tu ai puterea şi mai ales voinţa, disponibilitatea, dorinţa de a-ţi aduna firimitura de creier rămasă şi praful asfixiant din suflet. Tu eşti ceasornicarul în povestea asta.
Poate că fericirea este tocmai puterea de fi liber, de a nu mai avea nevoie de nimeni. Să ai atâta încredere în tine încât să poţi merge până în pânzele albe, să razbaţi tot, să ajungi în vârf şi să nu te mai întorci… Poate atunci am fi fericiţi, iar faptul că nu am avea cu cine împărţi senzaţia nu ar conta. Şi asta ar fi o fericire în plus…
Nu aştepta să-ţi facă altcineva datoria. Făt-Frumos şi Harap-Alb suntem noi, fiecare dinte noi, în fiecare dintre momentele în care putem să dăm negura din faţa ochilor, să ne ridicăm, singuri, NOI, să ne ştergem lacrimile şi să luăm decizia de a merge mai departe…
P.S. Voiam să pun Hotel Cişmigiu… şi în acelaşi timp nu vroiam…
Andra 
“La ce buna toata sarada asta” este intrebarea care mi-am pus-o in ultima vreme de mii de ori. Eu mai exact intrebam “Cand se va termina oare cu toata tarasenia asta?”, dar pe undeva coincid… Poti sa spui ca sunt naiva si prostuta, dar eu inca astept ca binele sa doboare rau fie chiar si temporar (pentru o zi, o ora…), ca dupa atatia nori sa se arate macar un petec de cer senin, o doza de puritate in toata mizeria asta… Nu vad niciunul din aceste idealuri, sunt probabil prea indepartate pentru a putea fi distinse de intunericul/golul ce le camufleaza. Nu indraznesc sa sper la ele, si nici nu le-as astepta de nu mi-a fi cu neputiinta sa nu o fac… Inca lucrez la capitolul “acceptare a situatiei”.
Andreea,
Nu te cunosc chiar foarte mult. Doar din ce scrii. Si mai stiu ca atunci cand scrii esti de multe ori intr-o pasa proasta. Si eu eram. Dar ti-as da un sfat, pe care la randul meu l-am primit de la cineva la inceputul clasei a 10-a….
“Deschide ochii si uita-te in jur! Sunt multe de vazut, de simtit, de adorat…”
Faptul ca eu sunt intr-o pasa proasta acum nu insemna neparat ca nu iubesc viata, ca nu respect prietenia, colegialitatea, din care am avut parte din plin.
Faptul ca eu sunt intr-o pasa proasta acum nu inseamna ca tu, la 16 ani…17… ar trebuit sa fii.
As da orice sa ma intorc la 17, in clasa a 10-a, cand nu contau decat lucrurile marunte cum ar fi un telefon de “Buna dimineata”. As da orice sa nu mai am grijile de acum.
17 e un numar fermecat, Andreea, si iti doresc sa te bucuri de fiecare secunda. Ori asta nu o sa poti face decat deschizand putin ochisorii.
“Toata tarasenia asta” poate fi SECUNDA ta, so embrace it.. enjoy it… in the end… love it…
Si asa iti vei dovedi din nou cat de SuperWoman esti:)
Si eu as vrea sa ma intorc la 25…ori macar la 30…Fetelor, va alintatzi…
Andra,
Multumesc foarte mult pentru sfat.
Stiu (mai ales pentru ca eu promovam intensiv, intr-o perioada, politica asta) sa apreciez si sa ma bucur de orice intamplare marunta, si inteleg ca sunt unele persoane, printre care si tu, care au griji mult mai mari decat mine, si crede-ma, le port tot respectul. Pe de alta parte, insa, cand esti intr-o pasa proasta, indiferent de varsta sau mentalitate, esti intr-o pasa proasta… Cand este sa te sufoci din anumite motive mai mult sau mai putin plauzibile, atunci te sufoci din cauza lor cu toate argumentele contra posibile.
“La final totul va fii bine, iar daca nu este bine, inseamna ca nu este finalul.”
Stefana, uneori am si eu impresia asta. Chiar vorbeam azi cu cineva, ca nu a fost om cu care sa nu ma fi vazut in saptamanile care au urmat intoarcerii mele de la Bruxelles si care sa nu-mi fi zis cat de amara-i viata pentru el. De fapt ba da, o singura exceptie, un iremediabil indragostit. DAR totusi!! 17-19 ani… come on!! Cat de grea poa sa vie viata la varsta asta? Eu abia acuma incep sa descopar ca pana acum erau nimicuri! Probabil ca odata cu inaintarea, vom considera ca toate lucrurile peste care am trecut si pentru care am suferit au fost alintari.
Dar vai si totusi ce reale par toate…
Andreea,
Si uite cum am ajuns in acelasi punct:).
Cu siguranta sint foarte reale cind le traiesti…Imi amintesc dramele definitive traite la 17, 18, 19, 20, etc…Erau ale mele si erau a naibii de reale si de importante. Si asa trebuie sa fie. Doar ca undeva, trebuie sa realizezi ca sint si foarte frumoase si ca le vei regreta amarnic pe la 40. Cu mult drag,
Heeei! fetelor, fetelor!!!! Ce-i cu starile astea ???? ASTEPTATI SA FITZI BABATII ASA CA MINE SI ATUNCI MAI VORBIM!!!! 🙂
Stefana are dreptate!
Pingback: Cămașa « Dumitru Agachi’s Weblog
Pingback: Lume, soră… sau despre cei care au înţeles! « Elenaagachi's Weblog
Pingback: Poveşti « Elenaagachi's Weblog