Atentie! Articol la persoana 1!

Reiau din AtlNews, pentru că îmi place!

Încerc de câteva zile să mă adun… să aştern pe foaie gândurile care mă copleşesc. Culmea că Laurianul nu mi-a dar nici măcar timpul necesar să realizez că plec în curând… se vede treaba că nu vrea să ne lase în pace nici pe ultima sută de metri… Din nou festivaluri, din nou preumblări, din nou multe premii.

Câteodată mai respir… şi atunci capul îmi vâjâie, iar inimii amintirea aduce cu ea o pulsaţie în plus pe minut. Şi atunci vreau să strig, să zbier… de multe ori dau vina pe Timp…apoi pe mine că nu am ştiut să preţuiesc mai mult din ce mi s-a dat…

Liceul: fără griji, fără gânduri, fără prejudecăţi (nu din partea mea, cel puţin). În liceu am legat cele mai frumoase prietenii, am cunoscuţi oameni interesaţi să împartă fără să ceară nimic înapoi…

Şi iată că dintr-o dată trebuie să mă pregătesc spiritual pentru o lume care nu numai că nu e interesată să mă ajute, dar este şi potrivnică.

Maturitatea mă oboseşte cumplit… iar responsabilitatea mi se pare cea mai mare corvoadă. Alegerea, decizia şi responsabilitatea deplină a ei, faptul că de ea depinde o bună parte din viaţa mea viitoare şi faptul că trebuie să aleg dintr-un milion de necuoscute, angoasa asta a neştiinţei mă sperie îngrozitor. Şi nu cred că sunt singura. Neliniştea, nesiguranţa, presiunea, sentimentul de singurătate, toate astea trec tangenţial prin poate spiritul tuturor celor de-a 12-a.

Tocmai de aceea, de frica celor ce vor urma, mă agăţ în neştire de ceea ce am trăit deja. De aceea rememorez, caut în mine lucrurile care mă făceau odată fericită.

Laurianul m-a învăţaţ multe: cum e să simţi mirosul de cerneală roşie când aştepţi pe cel mai
‘’sever’’ profesor al clasei. Cum e când încerci să-ţi cunoşti colegii şi cum nu întotdeauna prima impresie e şi cea corectă. Cum e să trăieşti trauma primei ore de biologie cu domnul Manolache, ca după aceea să afli că este un profesor de nota 20 (nu ştiu de ce tocmai această amintire o am acum clară în memorie…)

Colegialitatea, prietenia, iubirea, durerea, speranţa deşartă, uitarea, fericirea unui lucru înfăptuit de mine, recunoaşterea…

Laurianul a fost părtaş la cele mai multe dintre momentele frumoase din viaţa mea. M-a mai învăţat să cresc, mi-a dat aripi şi m-a ajutat să zbor, să văd frumosul în toate, să mă exteriorizez, mi-a dat încredere în mine ( încredere fără de care astăzi nu cred că aş fi luat acea finală alegere a Occidentului ca viitoare casă).

Un lucru e sigur… am să plâng la închiderea anului festiv. Şi nu spun asta ca să epatez sau ca să duc lucrurile în lacrimogen.

Am să plâng deşi ştiu că am să mă pregătesc intens cu o seară înainte, să nu o fac…  Nu vreau să fiu „tare”, nu atunci. O viaţă întreagă ne pregătim să fim „tari” , să biruim orice tragedie, sau măcar să luptăm stăpânindu-ne emoţiile. O viaţă întreagă nu facem decât să ne sugrumăm. Purtăm măşti ca să dovedim că stăpânim situaţia şi pe noi înşine. Un fals total.

Am deci timp, toată viaţa,  să exersez sugrumarea… Joi, însă, voi fi eu. Pentru că liceul, profesorii, colegii şi prietenii mei merită să fiu sinceră. Pentru că nu mă interesează absolut deloc bârfa cotidiană şi nici cele ce se cred despre mine aşa cum nu m-a interesat niciodată.

Am să fiu eu… luându-mi rămas bun de la voi… simplu, sincer, împărţită între amintiri şi vise ce aşteaptă să fie împlinite, oftând fericită: LA REVEDERE LAURIAN! Adio clasa a 12-a…

Andra Agachi

Advertisement