Stare…

Emancipate yourselves from mental slavery;
None but ourselves can free our minds.
Have no fear for atomic energy,
‘Cause none of them can stop the time.

Mă uit în gol la un ceas cu cadran spart și el stă… și mi se pare că sunt acolo de o eternitate. Undeva pierdută între a ierta și a disprețui, între frumos și imbecil, între albul primăvăratec și galbenul smolit al străzilor peticite ( după ce în prealabil muncitorii au făcut “Ala- Bala – Portocala”, reușind să acopere 2 din 5 gropi…) Nădejdea e a proștilor… Căci doar ei speră și speră la nesfârșit cu ochii ațintiți pe cadranul unui ceas care a uitat să mai meargă, sau poate nu îi mai pasă… sau poate îi e doar silă.
Mă uit în gol la peretele mare și alb din fața mea și văd în centrul doar secunda șezândă. Și îmi spun că trebuie să scriu repede ceva, trebuie să îl umplu de mine, să mă recunosc astfel în el și să aflu cine sunt și ce fac și cum am ajuns aici și care va fi drumul în continuare. Dar se pare că secunda m-a înghețat și pe mine. Și stau inertă și aștept ca secundarul să mă reînvie. Și sper…
Sper că voi reuși în cele din urmă să iau creta colorată și să încep să umplu albul. Voi lua galbenul smolit și îl voi amesteca și voi crea RESPECTUL, și BUNA CUVIINȚĂ, CALMUL și INTELIGENȚA. Le voi repicta și le voi face universale, nepieritoare. Voi amesteca culorile pentru a crea valori.
Voi desena cel puțin 3 uși pe care le voi încerca fără nicio urmă de regret, pentru că voi ști că există mereu alternative, că timpul va curge mereu peste toate și le va spăla, și va deschide noi uși…
Iar în final, dacă după ce-mi voi fi umplut peretele, după ce voi fi încercat toate ușile, voi fi aflat că… nu mai este timp… aș fi mulțumită… căci aș exista mereu pe peretele meu… până ce timpul se va sătura din nou să trăiască….

Advertisement