AtlNews again!!

Probabil ați primit astăzi primul număr din ATLNews. Am auzit totuși și plângeri, cum că nu au fost destule. E bine, e bine când lumea se plânge atunci când lucrurile nu sunt destule… bine… cel puțin în cazul nostru. Echipa e foarte faină, toți bloggeri cu excepția unuia pe care “principiul foii de hârtie” l-a ghidat mai mereu în viață. Cel puțin așa ne place nouă să râdem… noi ăștia “virtuali”.

Și o să iau în ordine… după “maturitate”

Eu…

Dani Tremură (11 d)

Alex Șotropa (9 D)

Andreea Apostoliu (tot 9 D)

D-ul la putere, ce pot să zic…

Vă las în continuare editorialul meu pe care, fiind al meu, am dreptul de a-l publica:)). Deși nu cred că aș fi obținut prea greu aprobarea celorlalți. Am fi vrut ca primul număr să fie glorios… dar nu era tuș… cât de patetic. Mulțumim totuși direcțiunii pentru tușul acordat!

AtlNews și păsarea Pheonix

Și uite cum timpul trece…

Am lăsat, acum vreun an și jumătate, pe catedrele claselor de dimineață, ultimul număr din AtlNews, un ziar pe care l-am inițiat cândva în 2007. Încă învățam în două ture atunci când am decis eu, din lipsă de timp și de oameni, să opresc apariția ziarului… Încă nu-mi făceam probleme pentru un viitor atât de incert pe care îl văd acum și nu mă gândeam cât de rău o să-mi pară, atunci când o să plec.

Mi-aș fi dorit să fi continuat capitolul ATLN, să fi păstrat apoi aparițiile înscrise, într-un portofoliu…să-l deschid și să-mi amintesc, departe fiind, de tot ce a însemnat Laurianul,.. Pentru că amintirile frumoase se uită atât de repede!

N-a fost să fie… Atunci când ne simțim bine, când trăim clipa cu adevărat, nu mai vedem decât fericirea momentului… Și asta e ceva firesc. Viața trebuie trăită, și nu e amintirea cea care ar trebui să ne guverneze viața. Și totuși…

În aproape 2 ani, lucrurile s-au perindat pe lângă noi cu viteza luminii, s-au ridicat clădiri, s-au plantat copaci, s-au cules pietricele, s-au înverzit inimi și s-au pastelat ziduri, s-a luat o cantitate imensă de trofee la festivaluri în toate domeniile, s-au scurs momente de neuitat în aulă, pe culoare, în sălile de clasă. Liceul a îmbătrânit, a împlinit 150 de ani… În 2 ani am fost de atâtea ori împreună: când am râs, când am dansat, când ne-am bătut în argumente, când am plâns în disperare la vreun film, când am băut cafeaua de dimineață de la dozator (vă dați seama câte mii de cafele s-au consumat în 2 ani? Numai asta și merită o știre specială!).  Toate acestea au trecut poate pe lângă unii dintre noi fără să lase măcar o urmă. Aici a lipsit ATLNews-ul…

Obiectivul ziarului nu este altul decât să facă să vă amintiți viața de liceu și prin extindere, să participați la ea. Să știți și să participați la evenimentele care au loc pentru că liceul este AL NOSTRU. Pentru că fiecare dintre noi contează, are ceva de spus și TREBUIE să se afirme. În care alt liceu decât în Laurian se pune atâta preț pe cultură, și nu pe strictul informațiilor necesare unei diplome (pe care, fie vorba între noi, nu mai pune nimeni mare preț în ziua de azi)? Ce se petrece în sufletul nostru e mult mai important decât ceea ce scrie pe diplomă. Și Laurianul asta vrea să formeze: inimi, spirite deschise, descurcărețe, cultivate, gata să înfrunte viața. Ori asta, nu scrie pe nicio diplomă…

Însă toți uităm… am uitat și eu, cu timpul, de importanța ATLNews, de scopul lui, am uitat de ce a fost creat, am ajuns indiferentă („în dragoste indiferența-i cea mai grea”).

Nu mică mi-a fost mirarea, totuși, când am auzit, din absolută întâmplare pe culoarele albite proaspăt ale noului Laurian, o mică șoaptă. E într-adevăr greu să auzi, pe culoarele noului liceu care sună (uneori) ca o discotecă, șoapte.

„-  Măi, dar voi chiar n-aveți un ziar al școlii??

–  Era unul… dar nu știu ce s-a întâmplat cu el…”

Am rămăs frapată… și amintirile au început să curgă în 2 secunde… cât o viață…

Cum am început, care era echipa, care era scopul, cum am pornit campania „Salvați limba română” prin această mică foaie, cum am dus-o destul de departe și cum s-a pierdut, și ea… Cum ceream articole cu titlul „Fluturele Negru”, cum scriam cronici săptămânale și cum lăudam de fiecare dată buna cuviință a laurienilor la teatru (bună cuviință pentru care, suntem apreciați, în continuare și de care eu personal sunt enorm de mândră)…

Rezultatul a fost dorința mea secretă, ca până la finele liceului să repornesc ziarul, cu o redacție nouă, cu spirit de echipă, cârcotași și totuși cuviincioși, inteligenți, cu chef de viață. Rezultatul îl aveți în mână, iar ziarul va continua să apară (sper eu!) mult timp, în fiecare primă zi a săptămânii. Pentru că în Laurian chiar se întâmplă lucruri care merită povestite…

[Și acum e momentul să fac publicitate!]

Invităm, deci, pe toți cei cu spirit creativ, care vor să spună ceva (și acest ceva să apară, în mod tradițional, PE HÂRTIE!), pe cei cu inițiativă, pe cei cu un bun simț organizatoric, pe toată lumea care simte că poate „activa” în domeniul acesta artistico-jurnalistic, să ni se alăture!! Este un mod de a gândi spiritul liceului, de a vă face prieteni, de a încerca ceva nou… de a lăsa ceva în urmă… Pentru că, până la urmă, asta contează.

Nu uitați să trăiți liceul, nu uitați să vă faceți cunoscute talentele, nu așteptați să fiți găsiți!! Arătați-vă voi primii!! Aveți doza aceea nebunească de curaj, dar care o sa vă facă perioada de liceu fantastică!

Laurianul este al celor care gândesc, care au inițiativă. Fii unul dintre ei!!

P.S. Dacă mai sunt doritori, am să public în continuare.. mai bine cred, am să fac un blog special… acum depinde… dacă sunt doritori:>:>

Enjoy!

Advertisement