Privind o ceașcă de cafea…

Sunt de o veşnicie în locul acesta. Nemişcată. Aburul cafelei se ridică încet de un veac şi jumătate, iar eu privesc în gol. Undeva în stânga mea un zumzet nedesluşit. Greieri mici, enervanţi. Imagini se schimbă în faţa mea şi totuşi definesc acelaşi decor: iluminat palid, mirosind a cafea şi bere şi a pâine coaptă pe vatră. Oglinzi peste tot şi nimeni care să dea atenţie chipurilor încercănate, obosite şi murdare care ies parcă din pereţi…
Doi vorbesc despre acelaşi subiect, timp de o secundă, pentru o viaţă întreagă. Iar eu de o viaţă încerc să ascult, să înteleg, dar pic mereu înainte de a afla sensul primului cuvând. De o viaţă…
(respiră adânc)
… Atât de vie trece PE LÂNGĂ tine, uneori, atât de zgomotoasă. Trece obsedant pe lângă tine fără să-ţi lase decât o clipă în care să conştientizezi trecerea ei. Cât de dureroasă clipă!
…Singurul ei sens şi datorie faţă de Creaţie este Trecerea. Iar tu alergi nebun dupa ea încercând s-o prinzi din urmă, să-i înveţi ritmul, paşii. Dar rămâi cu ceaţa. Cu praful obosit ce-l lasă în urmă furtuna. Particule, momente alese selective, din pură întâmplare.
(expiră)
Momente ca acesta când descoperi fluiditatea existenţei cu o cană de cafea goală în faţă, în timp ce în stânga ta auzi acelaşi ecou al veşniciei. Nu îl poţi înţelege, nu-l simţi decât exterior, nu te priveşte… şi totuşi e al tău şi te defineşte căci îl trăiești. Şi atunci te întrebi… care e până la urmă rostul tău într-o existenţă exterioară ţie?

Doar speranţa că odată vei învăţa să ţii pasul cu viaţa şi că ea te va învăţa până la urmă adevăratul sens al Carpe Diem. Și asta nu este deloc puțin…

Advertisement