Stilist confuz

“Now I think I know what you tried to say to me,
How you suffered for your sanity,
How you tried to set them free.
They would not listen, they’re not listening still.
Perhaps they never will…”

E a doua cafea în dimineaţa asta, iar eu nu mă văd. Încerc să-mi ridic privirea spre ceasul de pe hol, dar e dintr-o dată atât de departe. Cu un efort monumental îmi mişc piciorul drept fără vreun gând, natural, organic. Aburii se ridică şi simt uşor aroma neagră. Într-un act de eroism patetic mă ridic şi mă îndrept spre oglindă. Încă o zi… Razele nu mai razbat de o bucată bună de vreme printre aburii frigului.

“E luni… iar luni… tot luni… Ce zi de …!” Se aude la radioul care, ca unul matinal ce este, porneşte în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră… 6.10 “De ce să mă-mbrac, cand eşti lângă mine”. Sunt obişnuită cu tonurile dulci de dimineaţă. Radioul e ceasornicarul meu din clasa a doua. Oglinda se face că nu mă vede. Sunt indiferentă în dimineaţa asta. Ce contează?… Tot eu sunt… Trec mai departe şi deschid dulapul.

“Ora 7, ascultaţi buletinul de ştiri: Ministrul Internelor va ajunge astăzi în jurul orei 11.33 de minute la Palatul Victoria şi după ce va intra pe Marea Uşă, va urca cele 100 de scării împreună cu 5 secretari şi i se va deschide calea  către domnul Preşedinte”

Închid dulapul…Terminată comand cu un gest radioului să tacă.

… Aburii invadează încăperea şi mă cheamă cu incantaţia rutinei. Îmi termin deliciul matinal, mă regăsesc. Orice nou buletin de ştiri mă face să reintru în mine, căci cum ar putea vreodată cineva lăsa ca libertatea să existe în sine, pură… nu, niciodată. Limita există mereu. Fiinţa trebuie să fie în ea însăşi, altfel lumea n-ar mai fi aceeaşi. Şi care dintre EI ar vrea să schimbe lumea?

Rutină… dulapul nu îmi oferă multe alternative: un costum negru sau un costum gri. Doar cu  eşarfele, povestea este alta, căci eşarfe am. Toată lumea le poartă la fel de des cum cad guvernele, la fel de des cum se schimbă miniştri. Am eşarfe de toate culorile…portocalii, galbene, roşii, depinde cum bate vântul. Dar nu îmi plac. Culorile sunt prea ţipătoare pentru gustul meu. Parcă toate strigă : ”Alege-mă pe mine!!!”

E frig afară… caut una mai groasă, nu contează culoarea. Să îmi ţină doar de cald. Nu găsesc. Până la urmă  eşarfa nu ţine de cald. Orice om raţional începe să realizeze asta. Culorile nu ţin de cald. Înciudată îmi iau apoi cizmele.

La final, oglinda crede că arăt ceva mai prezentabil şi-mi oferă detalii. Nu vreau să le văd… ce mai contează?

Daca m-aş uita vreodată cu adevărat la mine, aş afla că oglinda a minţit tot timpul, iar încercările mele de a semăna cu normalitatea din lumea în care mă chinui să trăiesc au eşuat de la început.

Pentru că mie nu-mi stă bine cu eşarfă… pentru că eu nu ştiu să o port… Ele există cum există şi radioul care mă trezeşte dimineaţa. Le văd în fiecare zi, de câte ori deschid dulapul. Şi toate strigă: “Alege-mă pe mine!!” În fiecare zi caut una care să-mi ţină de cald… dar în fiecare zi sufăr aceeaşi resemnare. Şi mă întreb… cât voi mai rezista până ce voi sparge oglinda.

Advertisement