Puse capul peste mână parcă dormind, dar continua să zâmbească, închise ochii şi începu să fredoneze încet şi rar o melodie. Nu mi-am dat seama de la început de ce îmi era atât de cunoscută, apoi am realizat că de fapt era cântecul pe care îl fredona mama când mă speriau himerele noaptea. Continua să zâmbească, rece însă, de pe altă lume, neomeneşte şi o şuviţă de păr plutea făcând valuri peste rândurile negre.
– Îţi mai aminteşti, spuse ea cu vocea tremurândă şi fără să deschidă ochii, cum ne aştepta mama ta iarna cu plapuma încălzită, să ne culce? Ne fredona asta…
Zâmbetul ei rămase de piatră, chinuitor, semăna cu cel pe care îl avea fratele ei când venea acasă. Multe şoapte înăbuşite scoteau pereţii camerei când fratele ei avea zâmbetul acela.
– De unde vii?
– De la bibliotecă.
Unde era zâmbetul ei de altă dată?
– De ce zâmbeşti?
-Pentru că acum am aflat, spuse ea deschizând ochii.
Gheaţa albastră mă izbi drept în moalele capului iar răceala ei îmi acceleră respiraţia. Mă oglindeam în strălucirea sticloasă, dar dincolo nu puteam vedea. Paravanul ochilor îmi respinse căutarea şi mă simţii aruncat înapoi în mine, căzând în gol, căci gol era în mine. Iar ochii ei nu mă lăsau să trec, nu vroiau să le descopăr taina ci mă priveau necontenit, de sticlă.
– Ce ai aflat?
Picături se scurgeau pe geamul înalt atingând pervazul şi fiecare îşi crea ecou în camera golită de materie, căci acolo nu mai existau decât ochii ei şi zâmbetul, iar febra cugetării îmi înmuia picioarele şi mă pierdea în mine.
Ridicându-se, părăsi fereastra şi ochii oglindeau în ei picături de apă şi zâmbetul păli în ceaţa de afară.
Şi eu rămas-am aşteptând pe Berenice….
Melodia zilei:
Andra 