Bacovia şi proza

Am aflat cu stupoare azi că Bacovia a scris şi proză. (Da, e bună şi şcoala asta la ceva. Şi da, fiica unei profesoare nu ştie neaparat tot ceea ce ştie mama ei). Şi da, chiar nu ştiam până azi că Bacovia a scris proză. Foarte extaziată de poeziile lui, n-am fost niciodată. Poate pentru că am considerat întotdeauna că e la modă a citi Bacovia, iar eu sunt total opusă sentimentului acestuia că preferinţele majorităţii ar fi întotdeauna cele mai bune. Apoi a mai fost şi faptul că maniera depresivo-nihilistă adâncă, specifică poeziei bacoviene nu mi s-a părut potrivită pentru mine. Cineva spunea că poţi să te naşti cu o pasiune pentru poezia bacoviană.. sau nu… Se pare că eu nu… Personal, cred că există şi aşa destulă moarte, destul chin şi durere pentru a le mai cânta şi ode.

However!… Proza lui Bacovia îmi place. Căci amestecă doza aceea de mister care ar trebui să existe într-o proză scurtă cu simbolurile şi crează  atmosfera specifică. And i love that.

Transcriu deci, aici, una din creaţiile sale numită “Cubul Negru” apărută în volumul numit “Bucăţi de noapte” în 1962

“Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseţii, veneam spre casă într-o noapte, târziu, înnebunit de mizeria şi minciuna în care am apărut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodată.
Oraşul mic dormea în noaptea lui…
Acasă, un plic alb, la aprinsul lămpii, apăru pe podele lângă uşă, în tăcuta odaie, unde stau de mult fără să fi avut nici o corespondenţă de nicăieri.
Am deschis plicul, şi pe cartonul negru-mat era scris cu alb:
“Vino pe podul de fier, mâine la ora 3 d.m.”
M-am gândit să nu mă duc. Cum, însă, în noaptea aceea eram cu totul nimicit de viaţa reală, invitaţia aceasta mă lăsă indiferent părându-mi chiar un lux, bun de emoţii bizare pentru alţii.
A doua zi, însă, eram pe pod. Un domn şi o doamnă în negru; ei mă conduseră repede la o trăsură care aştepta.
Trăsura porni cu noi, iar ea, zâmbind, puse pe faţa mea o mască, prin care nu vedeam nimic.
Când ea îmi ridică masca, eram într-un salon larg, vechi, dar bine luminat; afară era noapte.
Peste puţin timp, am luat toţi câte o baie parfumată şi, înfăşuraţi numai în cearşafurile albe, am revenit în salon.
Nici un alt om nu apăru; tot palatul dormea… trebuia să fie mai mult de miezul nopţii…
Figurile noastre erau palide şi tăcute, iar peste noi plutea dezgustul unui veac.
Cu un gest nervos, ei stinseră atunci lumina, şi prin întunericul adânc ridicară un oblon secret, tăiat în podele, într-un colţ al salonului.
Un pătrat de lumină venită, din subsol, apăru deodată în colţul acela al podelelor.
Prin vorbe abia şoptite, cearşafurile alunecară de pe noi. Nuduri din ziua de azi…
Ea, cu părul desfăcut, dispăru cea dintâi, în lumina pătratului deschis; coborând şi noi, capacul fu tras.

*

Un cub negru, sub sol, capitonat cu catifea neagră, ne înconjura între podele, plafon şi pereţi; nici o fereastră.
În plafon ardea un lampion care lăsa o lumină violetă în acest cub al uitării, iar într-un colţ al cubului, o sobă ascunsă în zid alinta nudurile noastre cu o căldură moleşitoare…
Noi stam culcaţi pe catifeaua neagră, sorbind arome negre, din trei pahare negre.
Ochii se priveau simpatic, aprinşi…
– Cântă, zise el…
Şi ea luă ghitara neagră şi începu, cu o voce stinsă, poema corbului din Edgar Poe.
Refrenul “Niciodată, niciodată” se pierdea abia şoptit, şi ghitara tăcu.
Noi beam arome din trei pahare negre…
– Dansează, zise el…
Ea se ridică în lumina pală, violetă… O frumuseţe de linii arăta o cuminţenie naturală… Dansa fantastic, leneş, decadent…
Printr-o spirală, ea căzu lângă noi, ca o stea în cubul negru…
Noi beam în cubul negru, în fumul ţigărilor, ce ne învăluia, iar lampionul arăta sfârşitul unui veac.
Eram şi mai tăcuţi…
Deodată, lumina fu stinsă, şi umbra lui Karl Marx apăru în noaptea cubului negru, cu ajutorul unei lanterne.
Un ţipăt isteric ieşi din pieptul lor. Cu braţe nervoase, mă încleştară, şi o ploaie de sărutări bizare ne adormi profund în acel cub negru al uitării…

*

Cu aceeaşi mască fui condus a doua zi; la acelaşi pod ne-am despărţit.
Spuneau că mâine vor pleca pentru totdeauna, şi că veacul nostru s-a sfârşit.

Poza e a domnului Bogdan Drăghicescu, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte la Moeciu. Şi care se prezintă mereu ca fiind un împătimit al debate-ului şi a fotografiei. Editarea e a mea. Merci Bogdan!

Advertisement