Tocmai am terminat de vizionat un film domcumentar pe Cultural, despre trupa IRIS, făcut prin anul 2004, dacă nu mă înşel. Şi brusc întreaga poveste s-a legat din nou.
Prima dată în viaţa mea când am fost la un concert, am fost la IRIS. Era într-o primăvară, cred, şi era frig şi eu eram răcită bocnă, dar nu a contat. Pentru că atmosfera a fost unică. Avea acea senzaţie aparte a “primei dăţi”. De atunci i-am mai văzut într-un singur concert, tot la Botoşani, într-o vară. Ţin minte că atunci, la “Floare de IRIS”, a început să plouă mocnit şi cald. Ori pentru mine ploaia are o semnificaţie aparte, aproape divină, căci dă sentimentul acela de curat şi proaspăt, recomfortant. De multe ori de atunci, mi-am mai dorit să-i revăd live, dar nu m-am dus niciodată până acolo încât să-mi şi realizez visul. Şi oricum nu cred că ar fi fost la fel.
Am auzit apoi de boala lui Cristi Miculescu şi nu mi-a venit să cred. Am văzut apoi mediatizarea acestui eveniment şi încă odată nu mi-a venit să cred. Erau atât de mulţi fani care încercau orice soluţie pentru a-şi trimite gândul bun spre Cristi. Poate chiar şi din cauza asta, printre altele, el a reuşit operaţiei şi zilele astea a susţinut un prim concert la “Peninsula”.
Una din melodiile regăsite în film mi se pare foarte aproape de adevăr, căci descoperă puţin din relaţia atât de strânsă pe care acesta o are cu soţia sa. E emoţionant. Bineînţeles, “Floare de Iris”, “Iris Maxima”, “De vei pleca” şi alte câteva, vor rămâne preferatele mele… totuşi…
Andra 
nu i-am vazut niciodata live si-mi pare rau. sper ca o sa am ocazia