Revelație…

Azi, în timp ce asistam, poate la cel mai frumos asfințit din viața mea, în timp ce mă gândeam departe, am avut o revelație.
Poate sunt nebună… poate sunt penibilă… poate…
Știu, însă că momentul în care am suferit cel mai mult în viața asta a fost o zi fatală de 1 Martie…
Jar a fost mereu ca un frate… glumeam noi… dar nu era de glumă…
Acum un splendid trandafir pătat se-nalță ACOLO… udat de apa sărată…

Am găsit însă, la bunici o mică alinare…A fost alungată în schimb. Totuși, lucru genial, de fiecare dată când treceam gardul curții de la bunici, o găseam așteptându-mă… ce urma atunci, nu pot să descriu… ce vedeam în ochii ei de biet animal care, în mod absolut paradoxal mă privea pe mine ca pe cineva iubit.

După 12 ani petrecuți lângă un câine, începi să recunoști priviri… care vor mâncare, care îți spun “Te iubesc”, care suferă, care spun “Mi-e rău, lasă-mă să plec, mi-e silă de durerea mea, nu vreau să mă vezi” însoțite de diverse tipuri de sunete. Știați că animalele pot să doinească??

Într-o zi am ieșit din curte, și ea nu mai era acolo… m-am resemnat…
Timpul trece peste toate si uităm… UITĂM…

Azi… priveam cerul întinsă pe spate pe dealul din spate de la bunici, în același loc în care o vedeam pe ea. Dar pe ea o uitasem. Luată cu multe alte lucruri mă gândeam la orice altceva…
Și dintr-o dată un schelălăit scurt și mă trezesc cu ceva pufos în brațe. Și apoi revăd privirea… Și automat legăturile se refac… și amintirile reapar, și dorul… Și realizez că privirea nu se schimbase de mai bine de un an, de ultima dată când o văzusesm. “A, ai venit, te așteptam…sunt fericită!”

A stat câteva minute… parcă să-mi spună ce a mai făcut… apoi s-a ridicat încet, a întors spatele și s-a îndepărtat. A mai întors odată capul, parcă să vadă dacă schițez vreun gest. Apoi și-a continuat drumul, departe, asemeni unei năluci.

Iar eu am rămas, cu inima mai pustie ca oricând…

Lyrics to C’était L’hiver :

Elle disait: “j’ai déjà trop marché,
mon cœur est déjà trop lourd de secrets,
trop lourd de peines”.
Elle disait: “je ne continue plus,
ce qui m’attend, je l’ai déjà vécu,
c’est plus la peine”.

Spunea : « Am mers deja prea mult »
Inima mea este déjà prea îngreunată de secrete
Şi de dureri
Spunea : « Nu merg mai departe,
Prin ceea ce m-aşteaptă am trecut deja
Nu mai are rost »

Elle disait que vivre était cruel,
Elle ne croyait plus au soleil,
Ni aux silences des églises.
Même mes sourires lui faisaient peur,
C’était l’hiver dans le fond de son cœur.

Spunea că a trăi este crud,
Nu mai credea în soare,
Nici în tăcerea bisericilor.
Până şi zâmbetele mele îi făceau frică,
Era iarnă în adâncul sufletului său

Le vent n’a jamais été plus froid,
La pluie plus violente que ce soir-là,
Le soir de ses vingt ans,
Le soir où elle a éteint le feu,
Derrière la façade de ses yeux,
Dans un éclair blanc.

Vântul nu a bătut niciodată mai rece,

Ploaia nu a fost niciodată mai violentă ca în seara aceea,

Seara celor 20 de ani ai săi.

Seara în care a atins focul.

În spatele faţadei ochilor saăi,

Într-un alb fulger

Elle a sûrement rejoint le ciel,
Elle brille à côté du soleil,
Comme les nouvelles églises.
Mais si depuis ce soir-là je pleure,
C’est qu’il fait froid
Dans le fond de mon cœur.

S-a unit cu cerul fără îndoială

Străluceşte lângă soare,

Ca noile biserici.

Dar din seara aceea plâng,

Este frig

În sufletul meu…

Advertisement