De Tramvai, de huruitul roţilor sale, de săgetările albe, care însoreau noaptea, de scaunele roase, de toate aceastea mă leagă multe amintiri.
În primul rând mi-o amintesc pe Ea, stând pe scaunul din faţa mea… îmi văd, ca prin vis, picioarele ce nu ating niciodată pământul şi se legănă pe ritm… înainte, înapoi, înainte, înapoi… apoi fac cercuri sau semi-cercuri în dorinţa avidă de a schimba ruta liniară a Tramvaiului. Îmi amintesc şoapta Ei în dialogul tainic cu un al treila personaj… Cum mai ştia să-mi facă surprize…
– Unde mergem??
– Ai să vezi…
Îmi amintesc o zi întreagă în tramvai (dar desigur, copiilor minutele le par ore şi destinaţia le apare de trei ori mai departe decât este în realitate)… mă duceam cu Ea “până la capăt şi înapoi” doar de dragul plimbării. Mă fascina tipul acesta de călătorie în vremea când maşina nu era atât de “la modă” şi când Tramvaiul nu arăta atât de obosit…
La toate astea mă gândeam când mergeam într-o seară cu tramvaiul. Cu timpul am uitat fascinaţia aceasta ca şi multe alte lucruri care, atunci când eram copil mă fermecau. Astfel bietul tramvai, din deschizător de drumuri a ajuns doar un simplu mod de locomoţie.
Alaltăieri îmi aminteam de Ea… şi de bucuria din ochii ei atunci când păşea pe treptele celui care era destinat să o ducă “la servici”. Bunica mea avea servici chiar şi după pensie. Sau cel puţin aşa îi plăcea să 
spună atunci când venea să stea cu mine în perioada în care părinţii mei lipseau (adică zilnic).
Şi staţiile treceau… şi melodia cânta în Mp3… şi îmi aminteam voci…
E atât de firească comversaţia de orice tip în Tramvai, mai ales când două bunicuţe se aşează una lângă alta. Par că s-ar cunoaşte de-o viaţă!
– Şi ce vă mai face fetiţa, băieţelul?
– Ehe, am o nepoată de acum!
Era atât de natural totul atunci… COMUNICAREA ERA NATURALĂ!
…
Am zâmbit, şi înserându-se am lăsat Tramvaiul să mă conducă în trecut.
Am zâmbit şi înserându-se m-am pierdut în amintiri.Picioarele atingeau subtil solul, dar aş fi vrut să nu fie aşa…
Am zâmbit trist, înserându-se… şi scaunul din faţa mea era gol…
(foto de pe http://deviantart.com)
Andra 
Oho, de cand n-am mai mers cu tramvaiul. M-as duce intr-o zi in depou,oare ma lasa?:)…
Habar n-am si nu stiu la ce te-ar ajuta:). [Vezi poate data viitoare nu mai e nevoie sa cenzurez, merci.]
Culmea e , Andra, ca si eu m-am gandit ieri la Ea, am si visat-o toata noaptea… Cand vine o durere mare, suntem programati sa rezistam. Apoi, treptat, tasnesc amintiri si vedem ca nu e asa de simplu…
Experientele tale Andra alaturi de Mamaia au fost unice… Prinsi cum eram cu toate care nu ramin, te-am intrebat intr-o seara, si ce ati facut astazi ?!, iar tu mi-ai raspuns misterios: astazi am fost cu tramvaiul… pina la capat…
iubesc tramvaiul oricat de morocanos ti s-ar putea parea in diminetile incetosate
Bunicii…comori de tandrete si de iubire, niciodata nu-i apreciem indeajuns, pina in clipa cind nu mai sint, si, desigur, ca pentru multe altele, e prea tirziu.