Andrada,

Nu cred că vrei să plângi, deci am să-ncerc să fac totul cât mai puţin lacrimogen. Nu stiu, nu cred că e genul tău chestia asta, dar totuşi…

Mi-am propus, dacă tot în curând îţi vei lua zborul, haide să ne bucurăm câteva momente, hai de să râdem şi să ne amintim.

Hai să ne amintim cum erai tu într-a 10-a. Pentru că atunci te-am cunoscut pentru prima dată. Ce ciudat îmi suna numele tău.. o prelungire la al meu… ce ciudat… „ Ea e Andrada Corlat” spunea cu mândrie Ella. „Ea va fi noul coordonator al trupei”. Ce stranie îmi păreai. Cu pielea de un alb ca varul, ochii mari, treziţi, ochelari, părul tuns într-un bob scurt şi egal. Foarte tare îmi spun….

Prima oară când ne-ai vorbit mai deschis a fost cu vreo lună înainte de a merge pentru prima dată la Piatra. Ne-ai spus atunci că nu te gândeai ca noua trupă să se lege atât de frumos, tu trăind sub influenţa puternicelor amintiri de la „Oameni ai nimănui”.

“Multora ne comvine că noi plecăm!!”

Ţin minte că eram într-o zi ploioasă. Turna afară cu găleata, iar noi eram câţiva la Drama şi povesteam. Tu erai ca o mămică în mijlocul tutror. Cel puţin aşa mi te amintesc eu. Stăteai pe capătul răsucit al mochetei şi râdeai. Îţi aminteai de Iulian şi Vicu şi toţi ceilalţi. Făceai fusta cuiva din fetele pentru Trandafiri… Părul îţi crescuse foarte ciudat, inegal. Erai TU.

Altădată eram cu tine şi cu Alex la bibliotecă să facem textul. Înnebuneam acolo aşteptând o idee inspirată de la Alex pe care o puteam scrie. Din păcate nu primeam decât glume proaste la care râdeam ca proştii câte 5 minute, 4 din care râdeam de felul în care râdea Alex.:))

Habar n-am când ne-am apropiat ceva mai mult. Se pare că la vremea aceea ne apropiam fiecare de fiecare şi eram toţi la fel de prieteni cu toată lumea.

Apoi a venit momentul „Libertatea…” şi citez: „Ah, ce mândră sunt.. ăsta e primul proiect pe care îl fac fără ajutor de la Ella.” Chiar arătai mândră. Mândră că-ţi iese. A fost aşa fain atunci, în perioada aia cu repetiţii până la 10 noaptea. Şi a fost într-adevăr primul proiect facut de noi fără niciun ajutor sau îndrumare. Şi ce fain e sentimentul ăla când ceva ce faci tu singur îţi şi iese. Îmi amintesc la Balul Bobocilor, o repetiţie… erai atât de îngrojorată… „veniţi, semnaţi, NU VĂ ÎMPRĂŞTIAŢI”…era atât de dulce îngrijorarea ta.

Într-un final am ajuns să ţin la tine mai mult decât m-aş fi aşteptat… mi-ai devenit prietenă. Totul a fost atât de repede.

Aa… ţin minte o scenă fabuloasă… o clasică ceartă cu Alex. Iar eu iar picasem la mijloc. Nu mai ştiu de la ce v-aţi luat, dar ştiu că a fost urât :)). Si eu eram ceva de genu : “Gataa, calm, calmaţi-vă odată! ” Ţipaţi unul la altul ca descreieraţii. Bineînţeles că a doua zi eraţi cei mai buni prieteni.

Apoi a urmat Ferma.. .

…dar amintirile din acest capitol trebuie impărtăşite din păcate cu altcineva. Şi urăsc asta… Totuşi pot să-ţi spun cum mă simţeam înainte de a se ridica cortina la Sindicate. Era o căldură îngrozitoare în sală. Era din nou plină, ca de obicei la spectacolele Drama. Îmi transpirau mâinile îngrozitor. Tremuram îngrozitor şi eram ceva de genu: „Dă Doamne să fie bine, dă să fie bine” Am tremurat toată piesa. Cunoşteam punctele slabe. Aţi trecut cu bine peste toate. Apoi s-a terminat şi m-am dus ca de fiecare data să vă îmbrăţişez şi să vă pup plină de emoţii şi încă tremurând. Aţi fost buni.

Şi apoi Frumoasa… dacă îţi mai aminteşti, am pornit-o singuri. Era o zi tembelă de toamnă: frig, ploaie, lapoviţă. Am ajuns la madam Damaschin încercând pe cât posibil să o luăm uşor. Aveam planuri mari şi shiţe şi ridicări, şi tone de material, eram durere J). În timpul ăsta mi-ai devenit şi psiholog. Abia aşteptam să mergem acasă… să te conduc până acasă mai exact pentru că-mi făcea realmente plăcere.

Azi ne-am văzut la premierea drama. Azi am vorbit. Fraate.. mi-a fost dor de tine. Abia acum realizez cât. Nu te-am mai văzut de mult fără preocupări aparente, zâmbind. Ai uitat parcă puţin de Bac şi de restul. Şi eu odată cu tine. Deşi cu siguranţă doar aparenţe, am simţit că trăim o scenă de acum un an sau doi de stat pur şi simplu la taclale.

Păi… în curând ne vedem în Cluj. Mâine spui PREZENT… ce fain… dacă plângi te bat… Sau poate nu, de data asta… poate e bine să mai şi plângem. Oricum daca nu plângi e mai bine. Eu ce să zic… că o să-mi fie dor? Că nu ştim ce o să ne facem fără tine? Că simt şi eu că-mi vine şi mie rândul şi-mi vine rău?

Nu… am să-ţi spun doar că abia astept să ne vedem în Cluj. Poate avem noroc şi stăm împreună la cămin. Măcar aşa nu o să te mai temi de „prostie”. Îţi doresc tot norocul din lume la examene şi la admitere. And make us proud witch i know you will.

Ok, am scris o groază şi asta e doar puţin de tot… ne vedem mâine (whenever that is)….

Advertisement