Fara griji

Ciudat timpul.

Uneori trece atât de repede încât ai impresia ca uiţi că mai trăieşti, alteori săptămânile sunt atât de încărcate de evenimente încât pari luni întregi. Ciudată şi percepţia noastră asupra secundei… când un flesh anost şi lipsit de importanţă, când un întreg deşert al unei uriaşe clepsidre . 

Suntem ceea ce suntem fiindcă asta ne amintim că suntem. Doar existenţa noastră amintită ne defineşte. Iar sentimentul uitării este atât de frecvent în viaţa noastră încât avem senzaţia că pe lângă propria persoană mai trăieşte una, cea  uitată, cea “care am fi putut fi şi am uitat că am fost”. Şi de multe ori acolo trimitem perfecţiunea. Tocmai spre acea persoană pe care o dotăm cu o memorie uitată. Cea care ar fi putut să fie.  Şi timpul trece… şi este perceput de aceste două identităţi într-un mod extrem de diferit. Iar rezultatul este  senzaţia că viaţa pe care o trăim nu este cea reală.

De multe ori mă surprind întrebându-mă cum am ajuns eu aici, în momentul acesta. Cine sunt eu cu adevărat? Prin ce minune s-a făcut ca eu să pot să mă întreb ACUM acestea?

Azi, după două săptămâni incredibile (pline cu nervi, oboseală, griji, temeri, dar şi frumoase pentru că făceam ceea ce îmi plăcea), am realizat cât de mult s-a dilatat secunda. Întâlniri cu prietenii pe care nu i-am mai văzut de două săptămâni, dar îmi păruseră luni întregi, senzaţia de stabilitate, pacea, toate acestea m-au făcut să mă întreb literalmente cât timp lipsisem.

Am ajuns la bunici, am urcat la mormântul lui Jar, m-am întins pe spate, şi m-am pierdut în cer. Tata mi-a spus că am stat vreo 20 de minute, eu nu am trăit decât o clipă. Dar şi ce fericită clipă! Aş fi stat până s-ar fi înserat acolo, pierdută în cer şi în sunetul greierilor. Şi, ah, cât e de bine sa nu ai griji…

Advertisement