Peace by peace…

 

Se obişnuieşte de multe ori folosirea sintagmei : „ Death is, after all a life experience”… Death could be a life experience for others… Am început să percep altfel moartea. Drept ceva inevitabil, ceva care vine mereu la TIMP.

Până acum era ceva absolut, abstract…dar nimic nu o poate face mai reală ca imaginea de aseară de la cimitir… Se spune că de Înviere sufletele reînvie. Nu credeam că o să iau asta ad-literam. Totuşi sentimentul de seara trecută a fost fantastic.

În primul rând, cimitirul nu mai era cimitir ci o… COMUNITATE! Un..sătuc… supra-luminat, care nu mai parea în niciun fel morbid (asta este prima schimbare de concepţie de la moartea bunicii… cimitirele nu mai par, dintr-o dată atât de macabre…chiar deloc) şi… plin de… VIAŢĂ. Sute de lumânări ardeau – stele şi-n cer şi pe pământ – ceva şoapte grăbite, un imn cântat în surdină. Imnul acela mi-a sunat în urechi toată seara şi acum e la fel: „Hristos a înviat din morţi…”. Îl cântam fără de mine, ca şi cum ar fi fost ceva vital. Şi niciun pic de vânt… o vreme absolut incredibilă pentru luna aprilie, o adevărată ZI LUMINATĂ. O senzaţie incredibilă de bine. Aş fi stat acolo oricât, în locul unde cerul se unea cu pământul şi stele muritoare se împleteau cu cele din abis. Şi un uşor iz al florii de cireş…

Mai mult ca oricând, ieri dimineaţă mi-am dorit să ajung s-o văd pe Mamaia. Senzaţie vitală, de asemenea, pentru binele meu mintal, ca şi cum m-ar fi chemat ceva… ea…

Ca de fiecare dată, stările mă iau mereu pe nepregătite şi sunt mereu altele decât cele pe care m-aş fi aşteptat eu să le am. Ieri de exemplu, în locul frustrării ce credeam că o să mă cuprindă, am găsit pace, iar sufletul meu a fost oarecum mai uşor.

Cum e posibil…sau de ce… nu ştiu… poate nu vrea să mă simt rău. Poate aşa se simte ea, în pace. Sau poate e doar firişorul de raţiune care îmi spune că în locul acela sunt cel mai aproape de ea şi deci trebuie să fiu mulţumită. Ciudat cum de sărbătoarea Viilor scriu despre cele apuse. Ciudat cum găsim siguranţa, protecţia şi calmul în amintiri. Ciudat cum lucrurile par mereu să ne surprindă şi e şi mai ciudat faptul că avem în noi o doză de idei preconcepute la care nu vrem să renunţăm până nu suntem puşi în faţa faptului împlinit. Cimitirul era o oroare pentru mine. Acum este locul în care îmi găsesc pacea, locul în care pot să gândesc. Ce ironie!

Şi mai ales… cât de apropiate sunt aceste două noţiuni… moarte – viaţă, viaţă prin moarte….

Paştile sunt singura perioadă din an, cred, când devin profund mistică. Când realizez unele lucruri, când cred în altele. Tocmai de aceea mi se pare cea mai frumoasă perioadă. Pentru că îmi dă timp de meditaţie. Îmi dă timpul necesar să mă repun pe linia de plutire, îmi dă un sens în a merge mai departe. Şi iată încă o semnificaţie cuvântului Înviere, care este, de această dată strict personală.

Nu îmi imaginez viaţa fără misticism. Ar fi un vid, ca un pahar de cristal pe care, dacă îl atingi, nu scoate niciun sunet. Ar fi gol…

 

Una peste alta chiar încep să devin convinsă ca sunt pe drumul cel bun şi că balsamul aplicat săptămâna asta începe să funcţioneze. Mă simt bine cum de mult nu m-am simţit. Bine însemnând împăcată cu mine şi cu cei din jurul meu. Gata de încă o repriză, de încă un an de suişuri şi coborâşuri, de rele şi de bune. Am să trec peste toate. Aşa cum am făcut-o mereu. Doar pentru a-mi regăsi, într-un târziu calmul şi binele.

Advertisement