Lumea-i visul sufletului nostru

Întotdeauna există o fărâmă de nesocotinţă în fiecare dintre noi. Căutăm întreaga viaţă un CEVA fără ca să ne dăm seama de fapt ce este. Suntem prinşi în mrejele acestei căutări şi dansăm molateci purtaţi de ritmuri şi cadenţe care se pare că ne duc spre locul de vis. Căutăm perfecţiunea într-o secundă pentru că nu îndrăznim să privim perspectiva şi atunci ne mulţumim cu secunda şi îi suntem chiar recunoscători că există. O secundă perfectă şi o viaţa trăită-n căutarea-i. Şi totuşi ce căutăm? Şi care este de fapt drumul care ne duce? Dar destinaţia?

Suntem chiar capabili să ne schimbăm viaţa într-o secundă, să schimbăm peisaje, prieteni, să aruncăm amintiri, să stingem stele şi să aprindem altele, să distrugem tablouri şi miresme, să le renegăm existenţa numai pentru că aşa dorim. Să rescriem lumea reinventând-o după placul nostru, să-i schimbăm diacriticile, să inventăm slove cunoscute doar de noi. Putem face asta, dacă vrem. Pentru că „lumea” suntem de fapt noi. Plantele sunt speranţele pure, stelele- aspiraţii, marea – momentul de confuzie…

Şi dansând pe coala mată, Cuvântul se aşează lin dintr-o piruetă făcută pe jumătate, descriind starea Începutului: „ Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare… şi totul este vânare de vânt” (Ecleziastul, cap 1, versetul 9).

Şi lumea se roteşte iarăşi în jurul propriului Eu, regenerată, schimbată, nouă. Şi visul reîncepe… „Aşa-ncepe ca-ntr-un vis…” (Mircea Eliade – La Ţigănci)

 

Advertisement