Am dat astăzi “frunzărind” youtube-ul peste următoarea poveste:
Vocea este a lui Florian Pittiş iar poezia se numeşte “Ultima scrisoare”…
Ca de obicei, vocea mă-nfioară. De ce? Am crescut cu ea… când eram mică ea era Povestitorul ce-mi deschidea lumi noi, străine, ciudate… Apoi am descoperit-o alături de Pasărea Colibri şi l-am îndrăgit şi mai mult… Este poate cea mai dragă voce pe care am auzit-o până acum..
Ce am găsit în declaraţia de mai sus este acel fior al tristeţii infinite… “iar de va fi/cum simt mereu de-o vreme/ să…plec de-aicia de la voi curând…” Poate fi o coincidenţă..nu ştiu foarte multe despre înregistrare (ca de exemplu când a fost făcută) dar mie cel puţin mi se pare că acele cuvinte au fost accentuate cu un rost…
Iată de ce sunt nostalgică, iată de ce mi-e dor… Mă întreb de ce acum? De ce tocmai acum…ciudate lucruri…
Am să vă rog să treceţi de primele secunde ale celui de-al doilea filmuleţ dacă vreţi…
Andra 
Mi-l amintesc pe Pitis la Iasi, urcand agale Copoul… Avea intalnire cu noi, cu studentii adica, venea aproape sapatamanal sa ne puna casete cu muzica adevarata… Am vizionat Pink Floyd atunci, el avea casetele, noi aveam setea de a asculta…
Pitis trebuie SA TRAIASCA prin noi si prin voi, iata… la asta s-a gandit cand a zis ca ar vrea sa mai ramana…
Nu, accentuarea nu e deloc intimplatoare, e accentul pus de constiinta plecarii implacabile… Nici nu are importanta daca se stia bolnav cind recita, el nu de moarte vorbea ci despre viata, glasul care chiama. Plecarea, cum e, pentru orice constiinta lucida, un presentiment care nu te paraseste, nu are importanta, revenirea e posibila prin iubirea pe care ne-a daruit-o, prin sufletul care ne vorbeste prin vocea lui…
Stă molia pe colţul gurii roasă
Prin lumea asta, suflet de-mprumut
Nu mă opresc şi sorb din mir tăcut
Las versul să danseze ca o coasă
Dumitru Agachi, 19. 02. 2009
Datorită ţie, mi-am amintit la această oră matinală de Florian Pittiş… Am rămas câteva minute cu ochii trimişi în trecut, iar memoria mi-a proiectat în minte imagini ale zilelor când l-am cunoscut pe acest om, când am stat alături de el şi chiar am ciocnit cun pahar. Ce vremuri frumoase, cu muzică folk şi versuri recitate extraordinar. A fost o singură întâlnire, întâmplarea a fîcut să ne regăsim în acelaşi spaţiu public, dar au rămas amintiri memorabile…
vocea lui calda si sensibila o voi pastra intr-un colt de suflet cu mare grija. imi aduc aminte ca am ascultat, pe cand eram studenta, aceasta Ultima Scrisoare, pentru prima data, si m-a impresionat mult. Sa fie vreo 8 ani de atunci. timpul zboara si rapeste, asa ii este dat, crudul. sunt de acord cu Cristian, raman acele emotii pe care le-am trait datorita lui Pitis, si le-om mai trai, reascultandu-l.
Pingback: 20 de fluturi în depărtare « Elenaagachi's Weblog