Gri

Porumbelul păcii plecase, în fine, de pe meleagurile cele atât de îndepărtate. Se săturase de monotonia plicticoasă a prostiei. Penele lui se murdăriseră îngrozitor, avea nevoie de o vacanţă. Vroia să viziteze Alpii. Şi-a dorit toată viaţa lui să zboare peste Everest şi să ducă şi până acolo ideea romanţată a albului împăciuitor.

Nici el nu ştia ce aştepta de la viaţă şi zilele treceau şi acesta îmbătrânea şi suferea în propria-i decrepitudine pentru că fusese fraier şi nu avusese curajul să plece. Şi zilele treceau şi necazurile şi suferinţa, mizeria de pe câmpiile îndepărtate îi înnegreau şi mai mult aripile… Aştepta probabil acel impuls, acel lucru care i-ar fi schimbat complet viaţa şi care l-ar fi făcut să-şi spună că merită într-adevăr să-şi părăsească traiul tembel şi să-şi împlinească destinul departe.

Trăia singur, pe ultima creangă a Arborelui vieţii… Pe vremuri, când puiuţ fiind, aştepta să-i crească aropioarele, putea vorbi cu Arborele, iar acesta îi împărtăşea din adevăruri legendare ca şi cum ar fi rostit poveşti. Acum însă arborele tăcea, jelind în surdină… acum exista Răul şi cine ştie ce se putea întâmpla dacă acesta ar fi cunoscut Adevărul. Se obişnuise să tacă, chiar îi făcea plăcere. El era Cel ce Ştie.

Porumbelul sufla continuu şoapte calde peste suflete. Ca o singură mângâiere… Îi era milă. Copiii erau preferaţii lui. Dar numai câţiva. Pe acea îi învaţa să respecte natura şi lumea şi pe ei înşişi. Şi era mândru când maturi devenind, îi cântau ode şi îi creionau chipul, pe drapele şi pancarte, îl respectau şi îl preţuiau. Acum ştia de ce a rămas…pentru ei a rămas. Fiindcă meritau să existe….

Şi totuşi…ce puţini erau şi acaparaţi de fluvii de arme şi maşini. Griul bătea întotdeauna verdele căci avea o putere mai mare de persuasiune. Lucra cu depresia, cu deprimul şi cu jalea. Lucra cu moartea, uneori. Cât ar fi putut, oare, bietul porumbel să ţină piept la aşa ceva? Fluviul se vărsa în marea Griului şi speranţele stăteau să se năruie….

„Vreau o pauză, am nevoie de o pauză… acum e momentul, acum pot să mă strecor, acum pot să fiu eu, acum vreau să-mi trăiesc visul…”

… O nălucă neagră se învârtea năucită la poalele muntelui Everest, croncănind speriat a singurătăţii spaimă… viaţa era viteză, viaţa era frig, viaţa era cenuşă…. 

Porumbelul alb al păcii îşi împlinise visul…dar cu ce preţ ?

Advertisement