Privirea blândă ce-mi zâmbea din fotografie…o ramă groasă cu drumuri scurte şi mai lungi, roşii, negre şi albastre, toate duceau către un singur loc…privirea aceea…
Se spune că amintirile sunt în inima noastră. Unele se doresc uitate, pentru că în general amintirile dor. Amintirea nu este niciodată plăcută în totalitate căci face parte din trecut. Amintirile există ca să ne facă nefericiţi, căci ce rost mai au ele acum când totul s-a dus. Şi din nou resemnarea…„măcar a existat, atunci am fost fericită!”. Şi păianjenul îşi ţese dulcea-i melodie peste răni. Da, el există în fiecare dintre noi şi ne amestecă viaţa în aşa fel încât uneori nu realizăm dacă mai trăim în prezent sau nu…
Cel mai greu cu amintirile este când accepţi că asta este tot ceea ce ele sunt…amintiri… Ai vrea uneori să schimbi totul, să iei totul de la capăt. Te urăşti din cauza unor cuvinte spuse atât de des…”eh, şi ce dacă…şi mâine e o zi”. E incredibil cum, în noi înşine, ne dăm seama atât de târziu că suntem, totuşi, fără scăpare. Totul moare şi în loc rămâne golul. Un gol plin deopotrivă cu durere şi cu speranţă, cu resemnare şi cu incapabilitate de a accepta….
Drumuri roşii, negre şi albastre…mai lungi sau mai scurte, toate se unesc la un moment dat căzând în acest mare gol. Şi doare…
Privirea aceea dulce, doar ea a mai rămas, precum şi sentimentul mâinii ei pe obrazul meu şoptindu-mi…Andruca…
Andra 
Nu pot decit sa-ti trimit imbratisarea mea Andra, acum cind un strop parca prea fierbinte pe care trebuie să-l ascund sub palma (sunt la birou) a inceput sa coboare pe obraz…
din pacate in viata nu avem optiunea rewind 😦 . singura optiune e tot inainte; nu ne putem intoarce sa mai retraim si sa corectam oricat de mult am dori. uneori mai putem incerca odata. iar cand nu mai putem incerca, putem oricand face din amintiri stele care sa ne vegheze si sa ne calauzeasca. “Omul şi destinul său reprezintă ceva inseparabil, se provoacă şi se creează reciproc.”-Sandor Marai.
Amintirea ne arata ca suntem vii, ca inca nu e totul sfarsit, Andra…
Pana la urma, amintirea e chiar cea care conteaza… Uneori fundamenteaza lumi, alteori alina… Pana la urma, cea mai rea e uitarea, si tu stii exact cat e de rea…
Depinde de opinii, si acum vorbesc la general…ce fericiti am fi daca nu am avea decat momentul…sa facem ceva si sa uitam in secunda a doua…ce fericire… o existenta de o clipa, dar acea clipa sa fie viata noastra, si apoi s-o luam de la capat… o mie de vieti in o mie de clipe…clipe unice si fericite…
Golul lasat de cei ce nu mai sint doare la infinit. Cum doare si prezenta celor ce mai sint dar sint tare departe. Eu stiu doar ca nu-mi dau voie sa ma gindesc. Caci daca m-as gindi m-as prabusi. Doar ca prezenta lor e mereu undeva, inlauntrul meu, adinc inlauntrul meu, in fiece secunda.