În mijlocul mulţimii adoratoare de figuri, de măşti, aplaudând vertiginos în răstimpuri sau aclamând personajele, aşteptând să se ridice cortina, să se audă viorile şi să înceapă bâlciul, mă simt singură. Nu înţeleg cum am ajuns aici şi ce fac… eu nu sunt…eu nu aştept nimic de la nimeni. Sunt pierdută într-o mulţime pe care nu o înţeleg aşteptând un răspuns.
Zumzăiala îmi dă dureri de cap şi deşi încerc să înţeleg, nu pot. Ascult… e mult zgomot şi aici şi înăuntrul meu… şi totuşi aştept să se deschidă cortina în speranţa că măcar aşa voi afla de ce sunt aici…
Urăsc măştile, sunt propriile noastre închipuiri şi niciodată scena nu va fi aducătoare a sentimentului de realitate. Scena e pentru visare, iar măştile pentru bâlci şi sunt atât de bine purtate încât pot da sentimentul siguranţei atât de real încât începi să crezi.
A crede în măşti este a crede în vise. Aşa cum visele îţi dau siguranţa unei posibilităţi pe care nu o mai afli niciodată, sau atunci când o afli e prea târziu, aşa pot măştile să-ţi zâmbească frumos şi să te aline cu speranţe deşarte. La un moment dat devine un drog şi ielele te acaparează cu sunetul lor făcându-te să-ţi pierzi minţile…
Ce caut eu aici? Ce noutate îmi va aduce această scenă pentru a mă face să mă simt bine şi de data asta?
Încep să cred că am devenit noi înşine actori…încep să cred că scena va rămâne goală, cortina închisă…încep să cred că am devenit marionetele pe care măştile le controlează…spectacolul se dă în stradă…spectacolul suntem noi…
Andra 
Pingback: Mecanisme… « Elenaagachi’s Weblog