Umbre la fereastră

Azi mi-am ascultat umbra şi m-am minunat. Era umbra mea şi totuşi nu mă regăseam în ea…o femeie matură cu pasul grăbit, mergând dreaptă, mândră, uşor, parcă zburând. Cu chipul îndreptat mereu înainte, rostind verbul „a fi” înafara timpului şi a spaţiului… Sunetul existenţei îi acompania paşii spre lumină, iar acestia, grăbiţii, lunecau şi se pierdeau în întunericul asfaltului. Statura ei impunătoare prin postura zveltă şi prin încrederea ce dăinuia peste umerii drepţi ca o pelerină magică, părul vâlvoi şi vântul ce-i sufla eşarfa transformând-o-n râu cu apă vie, mâna care ducea acordurile până la nota cea mai de sus când prin firul de la căşti răsufla adânc pianul, toate acestea nu făceau parte din mine şi în ele nu mă regăseam…

Nu e umbra mea aceasta, eu nu sunt aşa! Eu sunt cea nehotărâtă, eu sunt cea care nu ştie niciodată pe ce lume se află pentru că nu vrea să înfrunte realitatea… Eu nu arăt aşa! Eu nu am în mine eleganţă, sau stil, eu nu stau dreaptă! Cea din mine nu seamană cu umbra mea…

Priveam stupefiată imaginea din dreapta mea şi mergeam în continuare de teamă să nu cumva s-o pierd… în puţine rânduri reflexia mea îmi face cu adevărat plăcere…mă îndrăgostisem de imaginea aceea falsă a mea… Eu nu sunt aşa… dar dacă totuşi…

Fals, adevărat, noţinuni atât de subiective…Ritmuri, legi, rutină, principii….ce e drept şi ce e ocolit, ce e bun şi ce e rău, care e adevărul vieţii şi logica sa?  Ne complicăm cu legi scrise sau nescrise, încercăm să clarificăm, dar distrugem astfel simplitatea.

Nu vrem să vedem simplitatea ca mod de gândire pentru că ar deveni prea banal şi totuşi doar ea poate să aducă împăcarea. Împăcarea în banal? Adevărul în rutină? Ce fel de viaţă ar mai fi…

Dialogul a continuat, mi-am ascultat umbra şi ei i-am dat dreptate… Poate nu suntem ceea ce vedem, poate ceea ce se vede nu face deloc parte din noi. Poate ar trebui ne să vedem în umbre şi să credem în ele… Poate ele sunt singurele care nu deformează.

Advertisement