Laurian…Balul Bobocilor…Drama Club

La şcoală, realizez trecerea timpului după câteva momente importante pentru mine…deschiderea anului, preselecţia la Drama, Balul Bobocilor (unde Drama lucrează pe cont propriu – fără regizor – şi este prima reprezentaţie alături de membrii noi, deci tensiunea este întărită oarecum de emoţiile unei „premiere”, olimpiada la franceză şi apoi în mai, Lyceum şi marele proiect Drama Club din anul acela realizat.

Cumva mă simt de parcă viaţa mea ar fi un cerc , o pistă de stadion pe care alerg ca să ajung mereu la aceleaşi momente. Totul este ciclic la viaţă, chiar şi moartea dacă stăm să ne gândim în câte feluri putem „muri” (de nervi, de stres, de râs, de ciudă, de tristeţe amarnică, de dor, iubind, dăruindu-ne, dorind…). Anii trec şi intrăm din cerc în cerc fără să le părăsim de tot pe celelalte, căci amintirile rămân, şi apoi, dintr-o dată încep să se strângă în jurul tău ca lanţuri pe care nu ai cum să le zdrobeşti. Tensiunea urcă şi realizezi că de fapt Timpul nu e chiar aşa de ciclic cum l-ai considerat şi că de fapt nu e nimeni nemuritor (şi ce uşurare, ce adâncă plictiseală ar fi devenit rutina pentru o eternitate…). Că viaţa are totuşi un sfârşit – secunda în care cercurle se sparg, când amintirile dispar şi oboseala este alinată…

Încerc să-mi amintesc mereu lucul acesta de fiecare dată când mi se pare că de mult timp lumea mea nu s-a mai schimbat cu nimic şi mai mult decât atât, încerc să fac din secundele rămase ceva cât mai diferit. Monotonia şi rutina mă scot din minţi tocmai datorită faptului că ştiu că viaţa e scurtă şi că fiecare minut trebuie folosit cumva.

Uneori obosesc, uneori îmi ajunge, uneori nu mai suport şi vreau să las totul uitării, să stau doar şi să dorm sau să lenevesc în pat până la amiază fără să fac nimic, dar apoi reuşesc să mă comving că nu merită. Vom avea destul timp după, să ne odihnim. Dacă pot să fac ceva astăzi, de ce aş lăsa pe maine?  Dacă mă pot face să mă simt bine astăzi, de ce să las pe maine? Dacă am timpul necesar să fac „tootul” azi… De ce ar fi totul la viitor şi niciodată la prezent??

În consecinţa acestui tip de gândire, am reuşit să ne organizăm şi să scoatem în 3 zile de repetiţii aproaope non-stop, 6 minute de spectacol. Pentru că anul trecut am fost adânc criticaţi ca fiind „rock-eri satanişti”, sau „tocilari” (era vorba despre aceeaşi piesă, cum au reuşit să le bage pe amandouă în aceeaşi oală, nu mă întrebaţi…) numai fiindcă eram îmbracaţi în negru şi purtam machiaje pe faţă (muzica era de la Pink Floyd), anul acesta ne-am decis să facem ceva potrivit pentru publicul specific :scurt, drept şi la obiect a şi obligatoriu happy şi cu happy end). Şi cine pot crea atmosfera aceea vesela mai bine decât claunii??

 

O poveste de dragoste dintre o fată din lumea reală care se îndragosteşte de un claun. Publicul a fost satisfăcut, noi la fel. Toată lumea e fericită, ne trebuie mai mult?

 

P.S. De data asta nu a mai aruncat nimeni cu compasuri, cepe sau mere în noi!:P

Advertisement