Regula 1: DramaClub este o trupă de prieteni

Poate că o dorinţă comună nu era de ajuns să facă zeci de suflete să vibreze la unison. Alt liant infailibil garanta succesul acestei trupe de teatru: PRIETENIA. Şi astfel a ajuns să se nască acest context ideal: zeci de prieteni reuniţi pentru a face ceva frumos, ceva menit să sensibilizeze, să intrige, sau pur şi simplu să ofere alte perspective adulţilor şi adolescenţilor deopotrivă. Exuberanţa anilor de liceu se consumă magistral aici, în aceeaşi formulă, alături de aceiaşi oameni cu care participi sute de ore la repetiţie, simţi copleşitoarea emoţie a scenei, trăieşti inefabila recompensă a ovaţiilor. Oameni împreună cu care eşti la petreceri, cu care te joci, cu care ieşi la iarbă verde, lângă care trăieşti poate cele mai frumoase clipe ale vieţii, sunt chiar colegii tăi din DramaClub, sunt chiar prietenii tăi, sunt cei împreună cu care formaţi această mare comunitate a marilor visuri. “Dramiştii sunt o rasă distinctă a celor din Laurian… Pasionaţi de artă, sub toate formele, ei joacă frecvent teatru. Dar valorile lor sunt mult mai numeroase…Ei sunt , în primul rând, prieteni minunaţi, ascultă muzică de calitate, se întâlnesc şi se “joacă” aşa cum puţini dintre noi, cei maturi, s-au jucat…” (Prof.dr. Andreea Elena Agachi). În acest cadru, devenit pentru toţi participanţii la proiect atât de familiar, au fost puse bazele primului „regulament” DramaClub. Având reguli nescrise, acestea au fost transmise de atunci, din generaţie în generaţie până în prezent. Iar primul lucru rostit în deschiderea faimosului „discurs de întâmpinare” al bobocilor este tocmai această „regulă” atât de importantă pentru toţi. Suntem prieteni, ne ajutăm unul pe altul, oricând, oricum, oriunde şi doar aşa vom reuşi să creem lucruri frumoase. Puterea unui grup stă în unitate. Aşa am fost învăţaţi şi aşa învăţăm la rândul nostru. Numai dacă muncim împreună putem înfăptui ceva estetic…”Treptat, ei au creat o şcoală. Cei mari îi iau în primire pe cei mici, un fel de patriarhat şi de matriarhat, deopotrivă. Cei mici ascultă de cei mari mai abitir decât de profesorii lor.” (Elena Agachi)

 “În anul 2003 a fost marea «nebunie» cu Visul unei nopţi de vară” (M. Mirea)

 

De către mulţi considerat spectacolul de apogeu, Visul unei nopţi de vară este fără doar şi poate o experienţă de neuitat pentru public, dar mai cu seamă pentru cei care au schimbat scena în miracol. Dincolo de poveste transpare ambiţia şi munca de regie a actorului Volin Costin (Directorul artistic al Teatrului Mihai Eminescu” Botoşani) şi a Silviei Rusanu (actriţă la acelaşi teatru). Coregrafia spectacolului, semnată de coregrafa Victoria Bucun este expresia unui mare rafinament artistic.  Povestea cuvintelor şi povestea dansului se regăsesc în această ambienţă onirică, mereu par altfel, mai pline de exuberanţă şi culoare. În numai doi ani (2003-2004), Visul unei nopţi de vară a cunoscut magia scenei de 9 ori, aducând în palmaresul trupei multe premii şi distincţii importante. “A fost într-adevăr o nebunie! Toată lumea din oraş vorbea. “Visul unei nopţi de vară” a fost cu adevărat un vis…un vis devenit realitate!” spune Mihaela Mirea.     

 

Anul 2005  a însemnat o nouă perioadă de cumpănă. După plecarea lui Volin, Drama rămăsese din nou fără regizor. Actorul Daniel Badale a fost cel care a ocupat locul vacant şi tot el a decis piesa acelui an: “Domnişoara Nastasia“. Pentru prima dată DramaClub cunoaşte un mare eşec. Cu piesa finalizată în pripă, cu un program de repetiţii ce se prelungea până după miezul nopţii, o nereuşită era previzibilă. “Punerea în scenă a piesei “Domnişoara Nastasia” a reprezentat pentru mine primul spectacol în cadrul festivalului „Lyceum”. Acest spectacol a fost stadiul de „pionierat” artistic al generaţiei mele, generaţie care, cu un an mai târziu, reuşeşte „să dea lovitura” cu „Oameni ai nimănui”. Consider că “Domnisoara Nastasia” a însemnat pentru Drama, ca trupă, mult mai mult decât oricare altă punere în scenă… De ce? Ne-a călit simţul artistic şi ne-a aratat cum NU se face în teatru…” mi-a împărtăşit un bun prieten, Vicu Buzac, fost membru DramaClub, actualmente student în anul II la Facultatea de Drept din Bucureşti. Multă lume se resemnase de mult în ceea ce privea piesa. Într-un timp atât de scurt, lucrând aproape singuri de cele mai multe ori, fără experienţa care trebuia totuşi să existe, elevii nu au putut în momentul respectiv să facă mai mult decât au făcut. Au lucrat, însă cu aceeaşi pasiune şi cu un devotament care nu fusese, cel mai probabil întâlnit la generaţiile anterioare, iar la final au fost mândri de ceea ce au făcut. Şi aveau motive. Cu privirea îndreptată spre viitor şi cu iminenta determinare de a schimba lucrurile, de a lua totul mai din timp, DramaClub şi-a luat angajamentul ferm de a nu mai fi niciodată cauza unor deziluzii. Şi s-a ţinut de cuvânt. “Din câte îmi pot da seama, au existat două “Domnişoare Nastasii”. Una despre care se tot şuşoteşte cu obraji înroşiţi de jenă, cu ochi daţi peste cap şi mereu cu aceeaşi replică mormăită, „hai să trecem peste”… şi o „Domnişoară Nastasie” în care am jucat eu, prima piesă din viaţa mea de dramist şi probabil cea mai tare piesă care va exista vreodată; am lucrat vreo cinci luni, am apărut pe scenă pentru vreo două minute, am avut exact patru replici, s-au auzit din sală maxim două iar la sfârşit am primit un buchet de trandafiri. În rest, nopţi nedormite, râsete în barbă, fluturi în stomac, glume porcoase, lacrimi şterse pe furiş, sandviciuri şi cafea şi plete şi atât de multe altele pe care voi, ăştia care aţi văzut doar prima „Domnişoară Nastasie”, nici nu le bănuiţi.” Semnează nu Ioana Guriţă, ci „O Haimana”, pentru cine îşi mai aminteşte.

O mostră din “Visul unei nopţi de vară” :

 

Advertisement