O primă istorie DramaClub

Vroiam de mult ca alături de Alex să începem un istoric DramaClub, căci aşa ceva nu s-a mai făcut niciodată iar noi credem că lumea trebuie să ştie. A venit şi momentul oportun şi într-o seară mă trezesc recrutată pentru “proiect” A fost un moment din acelea când chiar nu-ţi propui, când nu ai chef, dar totuşi parcă ai ispiraţie, când încerci ceva doar de dragul încercării şi atunci când realizezi că-ţi reuşeşte prinzi aripi. Este acel sentiment pe care l-am avut mai tot timpul cât am fost alături de Alex.

Pesimistă la început, ca întotdeauna, satisfacţia a fost întotdeauna mult mai mare când vedeam faptul împlinit. La fel şi acum… realizate în două nopţi consecutiv (mess-ul ajută enorm în astfel de circumstanţe), aceste rânduri reprezintă esenţa Drama. Mulţi dintre laurieni ştiu despre ce vorbesc când spun cuvântul Drama, căci a fost până acum, pentru mine, cea mai mare pasiune din liceu. Pentru cei ce nu ştiu, sper să fie o lectură plăcută. Tocmai pentru a reduce eventualul plictis care ar putea apărea, am împărţit “creaţia”. Iată începuturile:

“Nimic nu m-ar putea constrânge să vorbesc despre DRAMA CLUB dintr-o perspectivă obiectivă. Prea multă implicare şi prea mult patos să îl cuprind într-un limbaj de lemn, într-o expunere nesărată, în nişte cuvinte care să nu mă conţină.

 

Plini de speranţe, novicii îşi îndreaptă astăzi privirea către ceea ce a devenit Drama Club. O a doua casă, un loc unde pasiunea, ideile, chiar întreaga-ţi personalitate prinde aripi. Sentimentul reuşitei la orice fel de preselecţie este înălţător, însă faptul că ai fost acceptat în sânul unei astfel de familii „cu renume”, este deja cu totul altceva, căci ştiindu-le succesele şi împărtăşiindu-le pasiunea începi să descoperi în ei prietenii la care ai visat întotdeauna. Deja bariera dispare, iar frica şi emoţiile, care sunt uneori la fel de mari ca în faţa unui examen, se topesc ca prin farmec. Eşti înconjurat de oameni fără niciun fel de inhibiţii, vorbind degajat ca şi cum te-ar fi cunoscut de o viaţă.

 

Născută la confluenţa ambiţiei şi a dezideratului de exprimare artistică, DramaClub nu este doar trupa celui mai vechi colegiu botoşănean, ci a devenit o stare de spirit, o familie, o altă şcoală ce şi-a construit în timp propriul sistem de valori şi propriile repere pe axa mereu ascendetă a standardelor sale. Aproape 9 ani au trecut, de când d-na Mihaela Mirea împreună cu alţi doi foşti laurieni (Alin Chiriac şi Cristian Mihai) au început să scrie această mare poveste. Nu se pretindea a fi un proiect de anvergură, ca orice început a fost modest în idei şi rezervat în aşteptări. Într-un dialog cu d-na Mihaela Mirea, aceasta mi-a împărtăşit puţin din istoria timpurie, puţin din gândurile pionierilor de atunci: “La început aşteptările erau modeste. Chiar de atunci ne-am căutat actorul cu care aveam să lucrăm. Întâmplarea a făcut ca acesta să fie Mihai Donţu. El a făcut cele dintâi preselecţii, el a regizat primul spectacol. Era “Ursul” de Cehov. Din păcate, rezultatele nu au fost notabile de la început. Încă lipsea experienţa; dar cel mai important este că nu ne-am descurajat…”

           

 Doamna Mihaela Mirea a rămas în continuare alături de noi, chiar dacă nu întotdeauna fizic. Cu o modestie caracteristică, dumneaei a fost mereu „omul din umbră” lăsând copiii să primească întotdeauna laudele: „Eu am fost omul din culise. Nu prea mă pricep la regie sau coregrafie; aceasta este treaba actorilor, iar ei au făcut-o foarte bine. Am fost, însă, întotdeauna alături de trupă,  m-am ocupat de costume la un moment dat, de înscrierea trupei în toate festivalurile, de transport, cazare, etc.” A fost de multe ori singura care ne-a susţinut, şi-a dorit şi a făcut în aşa fel încât trupa să se ridice. Nu au fost întotdeauna numai reuşite, iar ea ştie asta mai bine decât oricine acest lucru. Dar a avut puterea să nu se lase descurajată şi să ducă mai departe trupa în drumul ei „Emoţiile au fost uriaşe de fiecare dată. Am tremurat şi am plâns la fiecare spectacol, acolo, în spatele scenei, când vă îmbrăţişam pe toţi şi vă ţineam de mână şi vă uram baftă !”.

 

 

Cu timpul a reuşit să pună bazele unui nou concept, pentru că asta a fost Drama la început. Un nou concept, o noutate, un alt fel de a-ţi petrece timpul, o curiozitate. Acest fapt a stârnit „ecoul” şi liceul a răsunat. În scurt timp s-a organizat a doua preselecţie.

O pasiune vecină cu nebunia, o plenară devoţiune, iată de ce avea nevoie Drama să existe! Desigur, un mare noroc au fost oamenii. Fiind o trupă de liceu, cumva trebuia asigurată continuitatea dincolo de generaţii. Dacă la început, mai puţin de 10 erau cei care stârniseră această mică scânteie, 3 ani mai târziu clasa unde se organiza preselecţia devenise neîncăpătoare. Afluxul celor care încercau să facă parte din “familie”, determinarea lor, emoţiile ce se strânseră atunci în sala preselecţiei, toată acea expansivitate şi dorinţă arzătoare reconstruia DramaClub sub auspicii de nesperat.

 

         

Biblioteca a fost mult timp casa „dramiştilor”. Acolo, printre cărţile cu miros de praf îşi exersau mişcările sau textul, împreună cu regizorul. Acolo îşi spuneau poveştile în minutul de pauză, acolo discutau şi acolo visau la noua piesă care avea să iasă şi care se ridica atât de frumos sub proprii lor ochi. Se perindau deasupra lor, vise, deziluzii, sentimente profunde care erau poate, ţinute ascunse în adânc, dar cărora pasiunea cu care îşi îndeplineau „misiunea” le descătuşa, le dădea libertate şi răsunau în ochii lor dând expresivitatea atât de necesară. Petrecând atât de multe ore împreună, copiii au început să se cunoască, să-şi afle secretele unul altuia, să devină dintr-o dată mai deschişi şi mai încrezători. Au început să se ajute şi să fie acolo unul pentru celălalt. Au început să devină o familie. Iar atmosfera creată, astfel, îi aducea de fiecare dată cu drag la repetiţii.”

Cred că e de ajuns pentru astătzi..Până data viitoare vă spunem: Salut!

 

 

Advertisement