Mergeam astăzi spre…bunicul meu…încă nu m-am obişnuit să vorbesc la singular. Când dintr-o dată, când mai aveam fix 4 minute până la uşă îmi sună în urechi o melodie. Eu nu am obiceiul că caut melodiile în timp ce merg. Las un playlist să meargă şi ascult. Melodia care a început era de la Reamon şi se numea „ Angels Fly”.
Mi-am amintit că o ascultam mult pe vremea când umblam în alb (am avut o mică perioadă când purtam numai alb ca să mă satur de el…în mod evident nu l-am purtat îndeajuns de mult încât să mă satur…niciodată nu mă satur de alb…). S-a terminat exact în momentul când am apăsat clanţa ca să intru. Un sentiment straniu, de pace, m-a cuprins…casa pare neschimbată…mă şi aştept de după un colţişor să apară la fel de tăcută şi discretă aşa cum era întotdeauna…ma privea minute în şir, neştiind c-o simt…ascunsă într-un ungher, după uşă, în tăcere. Încă îi mai simt pasul gentil, aproape ca o umbră…..o umbră….umbră….
Andra 
am ascultat si eu melodia asta din playlistul tau 8->…
umbre…o lume de umbre…si penumbre…lumini si zambete…lacrimi si suspine…si eu il mai zaresc pe bunicul meu …
si simt-DIVINITATE!
superba melodia!!!:X
si nu pot sa mai vina..:-<
Pingback: În (a)temporale rătăciri… « Elenaagachi’s Weblog
Frumos titlu, superbă piesă. Ştiu cum e să vorbeşti la singular, de multe ori îţi scapă şi zici la plural, apoi te corectezi cu un gust amar şi un gând sumbru. E trist, dar, avem alternative?
Pingback: …ani 20… « Dumitru Agachi’s Weblog