Acvaticul


Nu au trecut multe luni, abia două, cred, şi iată-ne din nou „Afară”. Poate din curiozitate, poate din dorinţa de a revedea anumite peisaje, poate în ideea „acum ori niciodată”, am făcut acest efort şi am reuşit să ne organizăm o expediţie de două săptămâni în străinătate. Am să fac ca şi data trecută, un mic rezumat al amintirilor în acest melanj de trăiri în care încerc acum să fac puţină ordine.
Se pare că fiecare excursie are ceva propriu, aceasta, a fost trecută sub semnul acvatic. Plimbări cu barca, cele litoraluri (Marea Nordului şi Marea Mânecii), au fost probabil cele mai frumoase momente ale excursiei. Marea, apa, în general, este pentru mine un element al păcii. A fost cu atât mai bine cu cât acolo nu există (datorită probabil curenţilor reci şi apei cu mult mai rece decât la noi) „litoral”: adică o mare de oameni, un soare umilitor de fierbinte şi apa foarte caldă. Acolo totul este calm, discret, cuminte. Sunt oraşe micuţe, liniştite. Am constatat aceasta în condiţiile în care am ajuns la mare de ziua muzicii şi în toate pieţele existau amenajate mici scene pe care trupe locale de diverse genuri interpretau cover-uri de melodii celebre.
 Discreţia şi respectul în genere au devenit un mod de viaţă, astfel încât nu ar îndrăzni nimeni, niciodată să bruieze cântecul jalnic şi dureros al mării cu note omeneşti. De aceea sentimentul sălbăticirii pe care la noi îl mai poţi găsi doar în unele locuri încă necunoscute pentru ochiul grotesc  al omului-grătar.
Acolo, în unele locuri, marea ar părea neprimitoare în culoarea ei verde sidefie ca prelungirile eterne ale unui şarpe singuratic. Cu toate acestea exact această senzaţie a neîmblânzirii m-a atras şi m-a făcut să vreau să revin.

O altfel de apa, ceva mai cochetă de data asta, mai aristocratică şi mai unduitoare ne-a primit la Bruges. Oraş al îndrăgostiţilor, considerat o minune numai prin străduţele sale singuratice ce se strecoară printre case cu flori colorate la geam, străduţe pe care calci numai în ideea de a te pierde. Este un loc al atemporalităţii, un loc de basm, de happy ending, acel happy ending pe care şi-l doreşte toată lumea în pace şi în iubire.
 În Paris am descoperit Sena, brăzdată în mai mult locuri de poduri din diverse secole cu arhitecturi specifice. Cel mai vechi, Pont Neuf (ironia din nume este deja consacrată) prezintă diverse caricaturi, reprezentând, cel mai probabil, marea burghezie. A fost cu atât mai frumos cu cât am prins pe vas apusul.
 Din punctul acesta de vedere am fost cu adevărat încântată căci aş lăsa oricând cea mai înnebunitoare arhitectură din lume ca să văd sălbăticia apei.
* Ultima poză :locul unde am aflat că ar fi fost în vremuri de demult locul în care se întâlneau îndrăgostiţii

Advertisements

About andraagachi

Dupa multe incercări ale mai multor oameni de a ma comvinge să-mi fac blog, am ajuns la concluzia..."De ce nu?" Am deschis,deci, astazi portita spre noi orizonturi, portita care a fost mereu deschisa dar care pana acum nu s-a numit niciodata "a mea". Cat despre mine...cei care ma stiu pot spune mai multe, eu urasc autocaracterizarile, sunt mereu in sensul extrem. Si eu nu sunt asa, cel putin asa cred....
This entry was posted in vacante and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s