O lume perfectă

Perfecţiunea nu există în mod real, doar vidul e perfect.

Paradox, deci.

Înseamnă că ideea aceasta preconcepută ia o nouă turnură. Păi atunci doresc acest vid căruia i se atribuie cuvântul neîntrecut de nimeni altul. Acest rege feeric, sub domnia căruia slujesc toate celelalte din orice limbă a lumii.

Vidul Perfect este cel fără nume şi fără chip, este acela căruia îi cazi la picioare fără să ştii de fapt ce este, dar care are o atât de mare putere asupra oricui, încât nici măcar înalta şi sublima Întrebare nu îşi mai are rostul.

Ce ar fi însă dacă acest Gol s-ar umple? L-am putea umple cu suflete, cu gânduri. Dacă am reuşi să adunăm undeva toate gândurile pe care timpul le suflă peste noi, dar care au, unele, o viaţă atât de scurtă. Dacă am cădea şi noi în acest sac plin cu de toate, care este Nimicul… cu sentimente, cu amintiri, cu păcate şi cu suferinţe. În ce măsură nimicim noi perfecţiunea, această anomalie, singura poate, spre care toţi ne îndreptăm privirile, de această dată umilite şi nu răuvoitoare sau indiferente? Ar fi un lucru atât de neînchipuit să ne aflăm, chiar şi o secundă, învăluiţi de ea, şi totuşi sperăm  până la capăt. Şi apoi, în această neîncetată căutare, riscăm să o pierdem de tot.

Sublimul este un lucru atât de personal şi tocmai de aceea este imaginat în atâtea forme diferite. Poate tocmai de aceea el nu are formă, nici culoare, nimic. Ceea ce există pe pământ acum este doar o mică măsură din ceea ce Golul ascunde: deşteptarea într-o zi însorită de iunie în casa bunicilor, cu mirosul de fân proaspăt şi greieraşii acompaniind cocoşul sub fereastră; valurile mării şi oglindirea soarelui în ele la răsărit; gingăşia unei flori rare, grandoarea unui munte, sau mintea strălucită a unui personaj care, trezit dintr-o adâncă visare are revelaţia perfecţiunii aşa cum o vede el; toate acestea sunt doar cantităţi infime din adevărata minune. Dar, ca la toate celelalte lucruri, trebuie să plecăm capul şi să ne recunoaştem condiţia… casa se dărâmă, fereastra se sparge, cocoşul ajunge cină, floarea se ofileşte, valurile devin din azuriu negre iar soarele devine palid, personajul moare îngreunat de ani sau ofilit de boală,… iar picătura sângerie umple sacul imens numit Vid.

Şi totul dispare, şi liniştea devine căluşul unei lumi în care urlă disperarea. Şi totul tace…

 

Advertisements

About andraagachi

Dupa multe incercări ale mai multor oameni de a ma comvinge să-mi fac blog, am ajuns la concluzia..."De ce nu?" Am deschis,deci, astazi portita spre noi orizonturi, portita care a fost mereu deschisa dar care pana acum nu s-a numit niciodata "a mea". Cat despre mine...cei care ma stiu pot spune mai multe, eu urasc autocaracterizarile, sunt mereu in sensul extrem. Si eu nu sunt asa, cel putin asa cred....
This entry was posted in conditia umana, Mai vechi, vacante and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s