Liftul

Stau pe un culoar, scaunul scârţâie la fiecare balans al piciorului meu care pare a ţine un ritm din ce în ce mai grăbit, învârtindu-se în cercuri, vrând a fi socotite ca scurte ieşiri din monotonia aşteptării. Deasupra, puţin în lateral, becul liftului se aprinde în răstimpuri, ca o dulce amintire a lumii care se roteşte chiar şi în absenţa mea. Uneori « a se învârti în cerc » devine cel mai fidel sinonim al expresiei « a merge drept inainte » fiindcă ciclul viaţă-moarte, primăvară-iarnă, început-sfârşit, trecut-prezent/viitor, toate acestea nu sunt de fapt decât « mersul înainte » atât de tipic pentru orice, tiparul după care este croită percepţia umanităţii despre Pamânt. Există totuşi momente când prin nepătrunsul timpului se strecoară acea clipă în care dăinuie sentimentul infinităţii. Doar în astfel de momente realizăm, în mod paradoxal, trecerea timpului.

Aşa mi s-a întâmplat stând cine ştie de câţi ani la uşa liftului, cu ochii pierduţi poate în trecut, poate în viitor, dar cu siguranţă nu în prezent, căci în astfel de momente prezentul nu există nici în timp nici în spaţiu. Este doar simpla noastră prezenţă, depărtându-ne de tot ceea ce este lumesc, trăind într-un alt univers creat de noi din amintiri, sau din dorinţe care acum pot deveni realitate. Trăim suspendaţi undeva sus, uitându-ne la noi înşine… liftul se deschide, îi văd sufletul, e gol… e gol, dar oglinda îl umple amăgitor. Îmi văd chipul în oglingă… Dumnezeule, ce a trecut timpul ! Timpul ca şi apariţie, adâncit în mine mă atrage. Liftul coboară un etaj, uşile se deschid şi aflu cu stupoare că nu sunt singura atrasă de reflexia proprie în oglindă. O bătrânică păşeşte nesigur încă, neobişnuită cu magia tehnologiei : « Ce frumos e soarele astăzi, nici nu te-ai fi gândit că ieri a plouat toată ziua ! »…  « Azi, ieri, a plouat ? Ciudat, nu am băgat de seamă… » Liftul coboară şi urcă mereu, în zunzăitul rotiţelor care vor scârţâi la nesfârşit.

Advertisement