Cunoaştere de copil

Există momente când gândul şi inima îmbie la dezmierdare, la alint, la copilărie, la perioada aceea atât de liniştită când orice stâncă părea uşoară ca un fulg. Îmi spunea cineva căreia eu îi port o extraordinară stimă că doar copii au puterea de a mişca munţii din loc, doar ei, au puterea de a vedea lucrurile aşa cum sunt, nepângăriţi de griji şi pot avea credinţa necesară şi puterea ca să facă, chiar sub ochii noştri minuni. Treceam pe Unirii, îmi făceam loc prin gloata de copii gândindu-mă ce poate fi atât de special la ei. Cum pot ei fi atoateştiutori şi apoi, dintr-o dată să uite totul şi să trimită totul în nepăsarea vieţii. Treceam pe lângă biserică. O femeie cu doi copilaşi, un băieţel şi o fetiţă: fetiţa era de-acum destul de măricică pentru a şti să-şi facă cruciţă într-un mod solemn chiar dacă uneori uita ordinea semnelor. Băieţelul, mai mic poate cu un anişor, ţinând ferm de fusta mamei, s-a oprit pentru o secundă parcă fermecat, cu privirea în sus. Canicula de afară, aproape de nesuportat nu dădea voie privirii să se-ndrepte, o ţinea ca o slugă modestă şi ascultătoare îndreptată în jos. Dar pentru o secundă, în faţa uşii de la biserică copilaşul şi-a ridicat privirea spre nori şi apoi a ţipat: „Mamaaaa, vreau şi eu, vreau şi eu cruciţă că Se supără pe mine!”. Am încercat şi eu să Văd…era oare cu putinţă? Dar fierbinţeala soarelui a ars şi din inima mea dorinţa, şi am plecat capul, ca un muritor în condiţia sa eternă.

 

 

Advertisement