Balansuarul părăsit

Mergeam, cu Jo, hai-hui prin oraş pe canicula care era spre amiază, insuportabilă. Căutam cu disperare umbra, singura care ne mai amintea că mai există vântul. Tot alergând umbra cu o nestăpânită dorinţă de a continua (nici una dintre noi nu era pregătită să înfrunte realitatea, şi anume că temperatura caniculară ne trimitea acasă) am ajuns undeva lângă Pedagogic, la casa Sofian. Nu am mai trecut de mult pe acolo şi cum multe amintiri frumoase mă leagă de zidurile ei căzânde, am hotărât să intrăm în curte. Nu mult după am văzut umbra. Se aşezase în fine, obosită de atâta alergătură şi se odihnea acum liniştită întru-un scrânciob. Visarea şi idealul luaseră atunci pentru noi chipul unui balansoar de mult uitat, părăsit, acum, şi ruginit. Era mare, de 4 persoane. Asemenea lui nu au mai rămas multe acum. Au fost înlocuite cu lucruri mult mai mici şi mai colorate, pentru copii. Adolescenţii nu se mai dau în scrânciob, nu mai simt bucuria vântului ce cade peste faţă, e sub demnitatea lor. Aşa că parcul de joacă a ajuns a exista numai pentru copii. Cu lucruşoare multe şi colorate, dar la care un personaj ca noi două, cu dor de ducă şi dor de vânt, nu mai putea avea acces. A apărut, aşadar, acea epifanie a odihnei perfecte în vânt, în sunetul surd al balansoarului care îşi povestea viaţa şi îşi căina zilele obosite şi trudite de copiii lacomi de zbor. Noi nu-i dădeam atenţie furate de propriile noastre gânduri şi de gustul plăcut al reîntoarcerii în timp. Am stat mult acolo, până ce telefonul ne-a trezit, pe amândouă, aproape concomitent, la viaţa cea de toate zilele. Am oprit, deci, vântul şi am ieşit din maşina timpului cu promisiunea solemnă că vom reveni. Acum număr zilele până ocazia se va ivi să gust din nou parfumul vântului.

Advertisements

About andraagachi

Dupa multe incercări ale mai multor oameni de a ma comvinge să-mi fac blog, am ajuns la concluzia..."De ce nu?" Am deschis,deci, astazi portita spre noi orizonturi, portita care a fost mereu deschisa dar care pana acum nu s-a numit niciodata "a mea". Cat despre mine...cei care ma stiu pot spune mai multe, eu urasc autocaracterizarile, sunt mereu in sensul extrem. Si eu nu sunt asa, cel putin asa cred....
This entry was posted in copil, filozofeli and tagged , , , . Bookmark the permalink.

7 Responses to Balansuarul părăsit

  1. afaith says:

    şi să vezi ce mişto e când vine un garcea cu 8 clase învârtind pulanu’ pe degete şi te ia la 3-păzeşte că de ce stai pe locurile de joacă ale copiilor. eu le-am zis frumos: deşi am 17 ani, eu în adâncul sufletului sunt tot copil. nu se pune 😀 ?

  2. Alex says:

    Putin prea trist.. de ce nu mai o..

  3. andraagachi says:

    Prea trist ce? Sa ce sa-i mai fac?…viziunea mea e cam calara…

  4. andraagachi says:

    A, si nu e trist, e doar putin nostalgic…..desi mie mi se pare oribil sa avem nostalgii la varsta noastra iata ca uneori se intampla…desi daca ma gandesc mai bine, cred ca gresesc. Nostalgia n-are varsta…doar creste in intensitate cu timpul:)

  5. Leda says:

    Oamenii sunt fiinte nostalgice, in esenta. De-aia pare totul atat de UMAN.

  6. andraagachi says:

    De la o vreme incoace lucrurile au inceput sa nu mai parat atat de UMANE pe cat ar trebui…nostalgia piere…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s