Balansuarul părăsit

Jump to Comments

Mergeam, cu Jo, hai-hui prin oraş pe canicula care era spre amiază, insuportabilă. Căutam cu disperare umbra, singura care ne mai amintea că mai există vântul. Tot alergând umbra cu o nestăpânită dorinţă de a continua (nici una dintre noi nu era pregătită să înfrunte realitatea, şi anume că temperatura caniculară ne trimitea acasă) am ajuns undeva lângă Pedagogic, la casa Sofian. Nu am mai trecut de mult pe acolo şi cum multe amintiri frumoase mă leagă de zidurile ei căzânde, am hotărât să intrăm în curte. Nu mult după am văzut umbra. Se aşezase în fine, obosită de atâta alergătură şi se odihnea acum liniştită întru-un scrânciob. Visarea şi idealul luaseră atunci pentru noi chipul unui balansoar de mult uitat, părăsit, acum, şi ruginit. Era mare, de 4 persoane. Asemenea lui nu au mai rămas multe acum. Au fost înlocuite cu lucruri mult mai mici şi mai colorate, pentru copii. Adolescenţii nu se mai dau în scrânciob, nu mai simt bucuria vântului ce cade peste faţă, e sub demnitatea lor. Aşa că parcul de joacă a ajuns a exista numai pentru copii. Cu lucruşoare multe şi colorate, dar la care un personaj ca noi două, cu dor de ducă şi dor de vânt, nu mai putea avea acces. A apărut, aşadar, acea epifanie a odihnei perfecte în vânt, în sunetul surd al balansoarului care îşi povestea viaţa şi îşi căina zilele obosite şi trudite de copiii lacomi de zbor. Noi nu-i dădeam atenţie furate de propriile noastre gânduri şi de gustul plăcut al reîntoarcerii în timp. Am stat mult acolo, până ce telefonul ne-a trezit, pe amândouă, aproape concomitent, la viaţa cea de toate zilele. Am oprit, deci, vântul şi am ieşit din maşina timpului cu promisiunea solemnă că vom reveni. Acum număr zilele până ocazia se va ivi să gust din nou parfumul vântului.

7 Comentarii

Filed under copil, filozofeli

Etichete Andra Agachi, copilarie, joc, leagan