Gânduri fugărite-n paralele.

[într-o duminică dimineaţă, pe fugă, cu gândul la un examen greu, dar interesant]

Ca să vedeţi cât sunt de importante filmele titrate şi nu cele dublate, cât de important a fost că am prins CartoonNetwork în engleză şi, copii fiind, eram obligaţi să ne adaptăm la o nouă limbă… Adaptare inconştientă, cu siguranţă.

Cu engleza mea învăţată din filme şi cu cele foarte puţine cursuri intensive de gramatică (nu cred că însumează 20 de ore de când am început – prin clasa a 5-a şi până în primul meu an de facultate) am reuşit să scot, într-o săptămână, 40 de pagini de comentariu critic a 5 nuvele (asta având în vedere că aici plagiatul este interzis cu riscul de a fi dat afară din facultate).

Cel care spune că “învăţământul din România produce idioţi”(şi mai mult, vrea cu tot înadinsul sa demonstreze asta) nu a înţeles absolut nimic. N-aş fi putut niciodată să fac asta dacă nu aş fi fost obişnuită din liceu cu ideea de a comenta critic, de a compara diversele surse şi chiar de a avea curajul să critic pe critici, să ies din tipare, să mă gândesc la altceva. Ma afirm aici numai pentru că găsesc alte răspunsuri şi interpretări. Şi asta am învăţat la şcoală nu altundeva.

In Belgia, copiii ies din liceu cu un nivel pe care un elev român îl are în clasa a 11-a (asta, bineînteles dacă e cât de cât treaz la ore şi interesat de ce i se arată). De aceea au românii atât de mult succes în străinătate, pentru că există o şcoala care “naşte idioţi”.

Să vă zic ceva, chiar se poate învăţa şi fără profesor. Nu îţi place cum ţi se predă, apucă-te singur, caută alternative. A da vina pe o instituţie care face şi ea ce poate cu veniturile pe care le are înseamnă a fi ipocrit, a căuta, fără niciun  sens, ţapul ispăşitor. Şi se pierde un atât de valoros timp cu asta! De ce să aştepţi mântuirea clasei politice, a sistemului de învăţământ, etc. când poţi să faci ceva pentru tine, între timp.

Am învăţat engleza singură, din diverse motive, dar în principal pentru că nu era în lista mea de priorităţi acum caţiva ani. Nicio problemă, nicicând nu-i timpul trecut şi poţi oricând să o iei de la capăt. Nu regret nimic din ceea ce am trăit în liceu. Doar merg înainte. Şi mai am încă o sumedenie de învăţat. Dar nu asta e important. Important este să ştii să furi puţin din fiecare experienţă pentru că de oriunde ai ceva de învăţat. Important e să ştii să pui în valoare puţinul pe care l-ai prins din zbor atunci când erai prea preocupat de altceva.

Sunt printre cei 4 studenţi de la profilul meu care se afirmă zilnic la cursuri. Fac asta numai de dragul de a pune profesorul în încurcătură. Mi se pare superb când reuşeşti să-l faci pe al tău învăţător să-ţi ceară timp de gândire asupra unei perspective. Iar curajul acesta mi l-a dat participarea la spectacolele DramaClub. Aşa că vedeţi, fiecare experienţă trăită are ceva valorizant. O oră de comentariu critic la română, un film bun de tot în engleza, până şi o imagine dintr-o revistă poate fi ceva interesant (in special pentru cei care urmează cursul de Publicitate / Relaţii Publice - pentru că se fac studii de caz şi atunci amintirea unei fotografii frapante poate să aducă puncte în plus).

Şcoala face tot ce poate, dar un principiu suprem pe care l-am învăţat la această universitate a “spiritului liber” este că, poate mai mult de jumătate din pregatirea ta se datorează ŢIE, nu cafeluţelor mamei, nici banilor tăticului, nici preferinţelor profului, sau lacunelor instituţiei. Doar pasiunile tale şi voiţa pe care o ai de a le fructifica pot sa te ducă sus.

P.S. Dacă mai citeşte din când în când rândurile mele, aş vrea să-i mulţumesc domnului profesor de engleză Picealcă, cel care mi-a deschis spiritul către comunicare încă din gimnaziu. Plăcerea aceasta, uşurinţa de a împărtăşi gânduri în engleză se datorează întrucâtva şi orelor petrecute cu dumnealui.

Posted in Bruxelles, Ideile mele..., Scoala | Tagged , , , , , , | Un comentariu

Inițiative în Belgia

Un lucru superb se va petrece în Belgia pe data de 11 nov 2011. Este vorba despre un fel de adunare (organizată)  a poporului, care va dezbate 3 dintre cele mai importante probleme ale Belgiei în momentul actual: siguranţa socială, criza economică şi problema imigranţilor (numărul lor a explodat, se pare, în ultimii doi ani).  1000 de oameni, chemaţi prin tragere la sorţi, vor sta la o masă  ( la o sută de mese, mai exact) şi vor VORBI. Sigur, veţi spune, vorbă putem face şi noi (eventual la un păhărel, he he!).

Ceea ce mă încântă cel mai mult în toată povestea asta, este că dezbaterile vor fi organizate, asistate şi coordonate de specialişti din toate universităţile din Belgia. Va fi treaba lor să conducă discuţia în mod inteligent şi productiv. Productiv în sensul că, la finalul acestor discuţii, 35 din cei 1000 vor fi desemnaţi să redacteze (din nou, aleatoriu), împreună cu experţii universitari, o serie de recomăndari pentru lumea politică.

In plus, faţă de cei 1000 prezenţi la masă, toţi ceilalţi doritori vor putea să-si expună părerea live, accesând un site internet. “Obiectivul nostru nu este promovarea unei democraţii extreme, nu vrem nicicum să anulăm împortanţa Parlamentului, dar credem că avem ceea ce trebuie pentru a-l consilia atunci când e cazul.” (Benoăit Derenne, directorul Fundations pour les générations futures @ Fundaţia Generaţiile Viitoare).

Acest articol apărut în La Libre (ziar pe care sunt obligată să-l consult zilnic) m-a făcut să reflectez puţin la ideea unei astfel de experienţe în România. Cunoscând spiritul foarte politicos, dar întrucâtva rece al belgienilor, pot să-mi imaginez că discuţiile vor fi, pe cât posibil, elegante şi civilizate. Dar oare cum s-ar putea purta o discuţie productivă, în România, când până şi politicienii, care ar trebui să vină cu soluţii noi la fiecare apariţie televizată, au câteva episoade când ai senzaţia că îşi vor sări unul altuia la  beregată, chiar la televizor.

Indiferent cum, această iniţiativă mi se pare pur democratică şi ar merita să fie pusă în aplicare şi la noi. S-ar demonstra astfel că nu toţi românii sunt nişte momâi  ale căror replică va fi întotdeauna “Aşa, şi?”: “Da, e apocalipsa,  aşa şi? Hai mai ia un păhărel!” sau “No, păi ci-o să facem? Ne râdem deh, altceva ce să faci? Tu nu vezi cum e ţara asta?” Dacă ultima propoziţie ar fi fost spusă pe un ton enervat, sau macar ofuscat aş fi stat liniştită că încă suntem pe drumul cel bun. Din păcate e spusă ori cu un fel de sfârşeală soră cu moartea, ori absolut idiot ca şi cum chiar nu ar interesa pe nimeni.

Un popor care ştie să-şi spună punctul de vedere este, după mine, un popor puternic. Un popor puternic e un popor interesat şi de soarta lui ŞI DE A ALTUIA (nu în ideea de “să moară naibii capra vecinului”) ci în ideea de “Am inimă!”. Un popor puternic nu acceptă ca ultimii lui bani să se ducă pe afişe în campanii. Un popor care se vrea popor ar protesta, s-ar informa, ar evolua numai pentru a avea certitudinea că acei cretini “de sus” nu le fură şi ultima bucată de pâine…

România deja nu mai e popor… e un grup de oi rătăcite care-şi caută sensul în toate colţurile lumii, numai pentru că pe păşunea lor nu este nimeni să îi ia în seamă.

Posted in Bruxelles, gri, Haoleu Romania!, Ideile mele... | Tagged , , | 8 comentarii

Despre iubire, povești, dor și eternitate.

Îmi aduc aminte cum îmi citea Tataia din “Biblia ilustrată pentru copii”, sau din cartea aia mare cu povești și imagini splendide, sau (când mă plictiesam îngrozitor) din “Adevărul minciunoșilor” ziar la care era abonat. Poate că n-am știut niciodată sau n-am înțeles nimic din știrile pe care le citea, pentru că nu-mi aduc aminte să fi arătat un adevărat interes pentru lumea reală, dar îmi placea enorm să adorm cu vocea lui citindu-mi.

 Îmi aduc aminte cum mă dădea în scrânciob “până sus”. Vântul în păr, soarele din care atingeam un pic mai mult cu fiecare balansare. Vocea mea strangulată de emoție și entuziasm: „Mai sus, Mai sus!” Amintirea zâmbetului plin mă lasă să cred că simțea și el puțin din euforia mea. Se dădea și el în scranciob, cumva, prin mine.

Sau cum mergeam cu el cu tramvaiul “pe gratis”. Cum uda florile în grădină cu Mamaia. Cum plantau mereu lobodă “pentru că e bună la borș”. Ori, cine făcea, pe lume, borș mai bun decât Mamaia?

Cum stăteam cu el la balcon minute în șir, iar el îmi povestea câte ceva despre fiecare vecin în parte:  “Păi cum, Tataie, și ăia de la case tot vecini se cheamă ? Nu numai ăia de la bloc? / – Nu Puiuțule, și aia de la case tot vecini sunt. Uite acolo stă nenea X. Soția lui e tare bolnavă acuma. S-o dus Mamaia la ea să vadă ce mai face, da’ e tare bolnavă, săraca. Dincolo e nenea Y, care ne lasă să luăm apă de la fântâna lui!/- Da, pe nenea îl știu. Nu-mi place de el./ – Păi de ce? /-  Își ceartă mereu cățelul.”

Îmi amintesc cum îmi povestea despre data aia când au fost ei nași la o cununie religioasă făcută în secret, ascunși de ochii securității. La Humor. Cum punea Mamaia ziare-n geam ca să nu știe nimeni. Cum slujba s-a șoptit, nu s-a cântat și cum mireasa nu a purtat voal.. ” Da’ și-a pus un prosop. / -Un prosoop?? Cine s-ar mărita cu un prosop pe cap, îmi spuneam, complet iritată. Ce răi au fost comuniștii, de ce nu le lăsau pe femei să poarte voal!?.

Despre cum a salvat-o pe Mamaia, găsind de la partid și cumpărându-i una din rarele fiole de Antibiotic. Și asta cu banii de la singurul lui loz caștigător. Căci deși a jucat la loto și după aceea, singura dată când chiar a câștigat a fost când avea nevoie disperată.

Despre grădina superbă a mamei lui, toată numai cu flori mari, multicolore și  “vai, ce mai iubea ea grădina aia! Au suflet frumos, cei care iubesc florile. Pentru că odată ce iubești frumusețea, ea te învață să te bucuri.” (țin minte fraza asta pentru că am însemnat în jurnal exact în ziua aia, pe 20 iunie 2011 : să nu uit să scriu ceva despre flori. Evident că am uitat.)

Sau despre cum l-a prins grindina în lanul de porumb, când era mic. Și-a pus găleata-n cap că era „grindină mare cât bulgărele”. Însă calul n-a mai supraviețuit. „ – Si tata-tău ce-a zis de cal? / – Păi ce mai era să zică? Și așa eram tot schingiuit, bătaie-mi mai trebuia mie atunci. M-a luat repede în brațe și m-a dus acasă la mama să vindece.” Își alegea iscusit cuvintele și crea atmosferă de basm, de miracol…

… A avut stofă de povestitor… Avea câte o pildă de spus despre aproape fiecare sat prin care treceam cu mașina. Nu a ieșit niciodată din țară, dar a călătorit mult. S-a bucurat de viață. Până la final…

Bunicii mei m-au învățat ce e iubirea. Că implică puterea de a  ierta, de a uita, bunătate și credință.  Sper ca acolo unde sunt ei să fie, călduț, ferice, fără griji, calm și mai ales plin de lumină și iubire. Așa cum a fost si copilaria mea. Sper că sunt bine și că au răbdare până în ziua când va fi să ne vedem din nou, cu totii, la masa de prânz, cea cu 3 feluri și cafea… “Așa îmi place mie. La amiază! Mai mâncăm, mai râdem, mai bem. Ce să veniți mai diseară. Acuma e pofta mare!” Poftă de mâncare, dar mai degrabă nerăbdare să ne vadă. Să ne mai povestească câte ceva de neînchipuit. Să ne mai farmece. În definitiv, poftă să ne vadă.

PS. Bunicul meu s-a stins din viață de ziua lui : 30 oct 192630 oct 2011. Bunica mea s-a născut pe 26 iunie 1930, a murit pe 26 august 2008. Știindu-i pe ei, este ceea ce îmi dă speranță în iubirea perfectă (în condițiile în care doar faptul că a rezistat tuturor greutăților o face perfectă). Că îți trebuie un dram de noroc să o găsești. Că ei au fost norocoși. Așa cum am fost noi toți, că i-am cunoscut. Dumnezeu să-i lumineze!

Posted in Amintiri, bunici, copil, nostalgice, Sentimente | Tagged , , , , , , , | 8 comentarii