O viziune diferită

Aveam un gând de mai multă vreme… despre mine, despre noi ca generații, despre viitor, despre perspective. Nu voi vorbi despre perspectivele de viitor (deși voi atinge tangențial subiectul) ci despre diferitele viziuni între generații…

Părinții  noștri au crescut cu idea unui parcurs care nu putea evolua decât în două sensuri : fie spre foarte bine, fie spre foarte rău. De multe ori “destinul” fiecăruia era aranjat odată cu intrarea (sau nu) la facultate. Iar de la facultate, mai era doar un pas până la alegerea unui loc de muncă, unde se profesa cu plăcere și implicare până la momentul pensiei, când apele se vor fi calmat, iar ei vor fi simțit dorința de a-și crește fericiţi nepoții.  Așa au fost părinții lor, așa au început și ei cariera, așa credeau că va fi și pentru noi.

Așa credeam si noi că va fi. Mici fiind, inventam povești cu Barbie sau ne jucam cu piesele de construcție din plastic și ne imaginam mari arhitecți (de pildă), neapărat familiști, cu 3 copii și-un câine, cu o casă, neapărat in Hawai și cu o mașină decapotabilă în  parcare. Toate astea până la 30 de ani (neapărat 30!!). Acela ar fi fost, pentru mulți, un oareșce ideal. Sau, din contră, poate alții doreau să ajungă să trăiască momentul în care vor fi admirați și respectați, cunoscuți de toată lumea ca experți în domeniul lor. Stereotipuri, desigur, dar fiecare are nevoie de un ideal.

Dar iată că pe măsură ce creștem, vedem că al nostru ideal pare să se îndepărteze cu cât înaintăm spre el. Pentru că, iată, lumea s-a schimbat. Și ne dăm seama că timpul nu e absolut deloc (pentru noi) unul linear, iar la capătul zilei, al lunii, al anului,  al facultății sau al vieții nu vom găsi (decât cu un noroc absolut imens) recunoașterea, admirația, sau lauda pe care poate speram să o câștigăm în timp. Noi facem parte din cei care vor trebui mereu să se reinventeze.

Fie că ne place, fie că nu, viețuim într-un cadru care ne obligă să ne gândim mereu la alternative, la variante, la back-up. Pentru noi, incertitudinea viitorului este regulă de aur. Este posibil să începi ceva și să afli pe parcurs că nu e pentru tine. Este posibil ca atunci când crezi că ai găsit ceva pentru tine, să nu ai loc să profesezi. Poți chiar să excelezi într-un domeniu, dar să fii respins pentru că ești supra-calificat pentru nivelul de salariu pe care angajatorul îl poate oferi! Și așa mai departe…

Viziunea noastră de viață se împarte, cumva, si ea în două, dar nu în „foarte bine” şi „foarte rău”, nu în extreme. Noi avem parte de altă dualitate, cea a principiilor.  Cel al carpe diem-ului perfect, cu traducerea românească în „a trăi de azi pe mâine (excelând)” și existența unei viziuni de viitor, pentru că nimic nu e sigur și trebuie să ai mereu un plan B.

O fi mai bine, o fi mai rău, depinde de capacitatea de adaptabilitate a fiecăruia. Dar este sigur că cei mai mulți dintre noi astăzi găsesc în această nouă viziune o realitate pe care o trăiesc ca atare. Nimeni nu se mai miră, nimeni nu e surprins, toată lumea dă din coate și se luptă. Pentru că ce altceva e viața, în esență, decât zbatere, pulsație și ritm?  Dacă ții ritmul cu calm și inteligență POATE vei reuși.

Altfel, probabil imaginea unei existențe în care lentoarea anilor care s-ar scurge absolut simetric până la capătul final ne sperie pe mulți dintre noi. Și de aceea ne simțim chiar încântați de nebuloasa aceasta a nesiguranței. Căci avem luxul să fim mereu luați prin surprindere și avem conștiința faptului că putem să aflăm orice condiție (de la foarte sus la foarte jos şi sus înapoi, în perioade scurte, succesive).

Ne luptăm cu viața direct, unu la unu, nu o lăsăm să treacă indiferentă pe lângă noi. Nu ne permitem. Asta tocmai pentru că avem, fiecare dintre noi, un ideal și pentru că suntem oameni. Iar calitatea fundamentală a omului este disponibilitatea de a lupta pentru idealurile sale, indiferent cât de stereotipe ar fi….

Posted in Uncategorized | Tagged , , , , , , , , | 3 Comments

Through a dream, freely…

In visul pe care mi l-ai șoptit aseară la ureche eram pierdută. Pierdută în tine, pierdută în noi, indescifrabilă, neobosită, complicându-mă mereu. Știi că asta îmi place, mereu mi-a plăcut. Încerci să te obișnuiești cu ideea și să ții pasul. Iar când simți că duc lucrurile prea departe, îmi șoptești din nou.

Povești despre cum erai copil și prindeai greierii și le cântai “Melc, Melc Codobelc”. Tu nu făceai discriminare, ți se părea absurd să nu lași greierii să se bucure de cântecelul care făcea să surâdă fiecare chip care te vedea cântându-l.

Povești despre cum salvai fete blonde cu șoapta ta în miez de vară, la apus. Despre cât de recunoscător le ești și cât de mult le apreciezi, despre cum te-au învățat fiecare câte ceva, căci în ele te-ai oglindit și ai văzut cine poți să devii. Și iată-te acum, în fața mea,…

Povești despre decizii de viață, despre lucruri la care a trebuit să renunți și care ți-au amintit, în fine, că ești om. Nici melc, nici Făt-Frumos din lacrimă,… un simplu om. Despre limite și despre nevoi. Despre obstacole și despre auto-depășire. Despre minunea care se întâmplă în fiecare dintre noi când realizăm că până și atunci când speranțe prea multe nu prea mai sunt, lucrurile se aranjează, cumva, de la sine.

Asta e povestea care îmi place cel mai mult, știi? Pentru ca îmi arată că nu sunt singură. Nu sunt singura care trebuie să fie om. Nu sunt singura care are îndoieli, nu sunt singura care pierde în fiecare zi. Pierd secunde și în același timp mă faci să înțeleg că le câștig, pentru că le trăiesc și le trăim împreună, pentru că ne străduim să le facem memorabile.   

Image

Sursa img : http://ioanapop.tk/oglinda-lui-sisif

Și mă întorc iar și iar și mă gândesc la Sisif. Și abia acum pot sa înțeleg de ce povestea lui mi se pare în continuare fără sens. Pentru că nu pot să înțeleg cum a avut puterea să treacă prin asta singur. Ne putem recunoaște așa cum suntem doar văzând cu ochii celuilalt. Tot ce facem, facem pentru celălalt. Mutăm munții pentru a ne putea simți mai aproape unul de altul. E singurul sens al vieții, e povestea fiecăruia dintre noi. Altfel suntem goi.

Și atunci ne complicăm și încercăm să TRAIM momente. Răsturnăm în fiecare zi bolovanul numit viață șoptind « Melc Melc Codobelc », povestind din amintiri și iubind. Doar așa ne recunoaștem ca sumă a experiențelor trecute și bază pentru un viitor comun.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Gri Rotund

Într-un fel foarte ciudat ma simt zidită. Zidite aripi, spânzurate ploi… Spânzurate doruri, uitate ploi. Uitate ? Da… complet… sentimente şi senzaţii, uitate toate, împietrite-n picături de ploaie.

Cercuri – cercuri, la nesfârşit. Cu cât ne chinuim să spulberăm norme, legi şi raţiune cu atât mai abitir ne întoarce viaţa  în locul din care am plecat. La fel de confuzi. And the wall is rising.

And time is passing  you by / It marks no moment of your life

When you submit yourself to be dumb/ The fear dissapears

And everything seems clear.

Ferice de cei bucuroşi de ziduri! A lor este liniştea existenţială! Bucuroşi cei ce-şi iubesc lanţurile şi nu-şi îndreaptă privirea spre cer. Sunt complet singuri înfăşuraţi în firul lor de limitare. Nu simt nevoia să vadă mai departe. A lor e liniştea…

A noastră resemnarea. A noastră dezamăgirea. Al nostru efortul de a supravieţui, încercarea de a înţelege, înţelegerea că e imposibil. Totul are un sfârşit. Un sfârşit continuu, în cercuri-cercuri, în aripi zidite…

When the emptiness is upon you/ It fills you up like a balloon

And you float / High up over the real world

And think of when / You were a little girl again

Într-un fel foarte ciudat mă simt zidită. Mă întreb cine e Manole. Şi dacă Manole nu sunt cumva eu.

Posted in Uncategorized | 2 Comments

Noi unde mergem?

Ce facem? spui… oarecum disperat, oarecum blazat, în genul lui Moromete, „unde mergem noi, măi Niculae ?

În ceaţă mergem… mereu mi l-am imaginat pe Moromete în caruţă, pe o cărare, între plopi, pierzându-se în ceţuri. Dincolo de incertitudine, dincolo de cât de infricoşător e timpul, de cât de iratională e viaţa şi de cât de incapabili suntem noi de a ne-o citi, mi-a plăcut mereu să mă pierd. Pentru că a mă regăsi, chiar şi numai pentru o secundă, e o trezire din uitare, din real. O reîntoarcere, o primăvară.

De câteva luni eram pierdută printre ceţuri şi nu-mi părea rău, pentru că acolo pot să imaginez variante ale sinelui si, pentru o perioada scurtă, pot chiar să le şi trăiesc viaţa. Pot schimba ce nu-mi place, mă pot înjura în voie fără să-mi rănesc orgoliul profund, pot râde (de mine), pot să mă dezamăgesc, pot, în definitiv să caut, dacă nu pe mine, măcar variante.

Ce facem, intrebi? Ne pierdem. Ne pierdem si ne regăsim. Iar şi iar. Alţii dar mereu aceiaşi. Mereu aceiaşi în mijlocul cuvintelor, înconjuraţi de alb, de negru şi de amintiri. Sentimentul nu durează, ne întoarcem la cautarea noastră disperată pentru că refuzăm să vedem o perioadă ca o „staţie-finală”. Dar ce frumuseţe a amintirii…

Aş vrea să-mi petrec jumătate de viaţă în căutarea-mi şi pe cealaltă amintindu-mi de unde am plecat… Și e timp pentru mii de întoarceri şi de irosiri, de schimbări şi căutări. Şi nu mă sperie nimic, nimic nu mă dezamăgeşte, căci pot oricând să mă întorc în ceaţă şi să schimb totul. Sau, pot oricând să opresc totul şi să mă alin cu amintiri.

Ne vom pierde şi ne vom regăsi. În cuvintele din umbre…iar și iar.

Surse foto : http://gandurileschimbaviata.info/lumini-si-umbre/ și http://andraagachi.wordpress.com/2009/12/30/susan-burnstine/

Posted in Amintiri, Ideile mele..., nostalgice, Sentimente | 1 Comment

Ne-au redat puterea de a visa

De ceva vreme afirm sus și tare că sunt o pesimistă incurabilă. De ce să fii optimist cu idealuri de naiv și să te trezești că viața ți le dărâmă, le năruie ca să te învețe că : “La naiba, de câte ori să-ți zic că nu ai voie să visezi! Nu într-o lume REALA.” ? De ce să te trezești că trebuie să o iei de la capăt de mii de ori într-o cu totul altă direcție, știind că  mereu va fi ceva care îți va opri zborul? Am încercat asta, am fost idealistă. Mă ridicam din nou si din nou cu certitudinea că pot să fac ceva prin voință pură, că pot să-mi creez singură lumea pe care o vreau și să trăiesc viața care îmi place.

Apoi m-am săturat. Am aflat că lumea nu se învârte cum vreau eu și că optimismul nu este soluția. Apoi m-am blazat. Ca toți ceilalți (români). Am lăsat deoparte idealuri și vise ale unei lumi mai bună si m-am rezumat doar la cateva planuri în ceea ce mă privește, dar și acelea firave ca fumul de țigară. Și singurul meu răspuns a fost : „Da? Vrei să trăiesc VIAȚA? Bine!! Arată-mi ce poți și îți promit că am să fac cumva să o trăiesc. Îți promit că am să supraviețuiesc.”

E puțin, e incredibil de puțin, fatalist și limitat… Câteodată mă mai supăram în mine, mă mai refulam… scriam rânduri ca acestea : “S-ar demonstra astfel că nu toţi românii sunt nişte momâi  ale căror replică va fi întotdeauna “Aşa, şi?”: “Da, e apocalipsa,  aşa şi? Hai mai ia un păhărel!” sau “No, păi ci-o să facem? Ne râdem deh, altceva ce să faci? Tu nu vezi cum e ţara asta?” Dacă ultima propoziţie ar fi fost spusă pe un ton enervat, sau macar ofuscat aş fi stat liniştită că încă suntem pe drumul cel bun. Din păcate e spusă ori cu un fel de sfârşeală soră cu moartea, ori absolut idiot ca şi cum chiar nu ar interesa pe nimeni.

Dar nu mai credeam. Nu am fost mai brează decât cei despre care vorbeam în aceste rânduri. Pentru că blazarea era a tuturor. Iar eu eram o pesimistă incurabilă…

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni în Piața Universității a părut că a distrus toate convențiile, toate prejudecățile, a zguduit din temelii sistemul acesta al REALITĂȚII. Și l-a pus sub semnul întrebării…

Este ceea ce ne dați voi realitate? Este viața într-adevăr atât de potrivnică oamenilor încât să le fure toate visele, să-i termine? Este destinul atât de crunt cu toți idealiștii? Este vina lui sau a noastră că ne-am lăsat înfrânți atât de multă vreme?

Timp de câteva săptămâni o mână de oameni ne-au arătat cât suntem de idioți pentru că nu mai credem.  În tot pesimismul meu am fost scuturată, trezită, când am citit în ziare despre protestul din Piața Universității (acest simbol al aducerii aminte, acest axis mundi al României și, sper eu, acest Restart Button). Fiecare a simțit acest protest într-un fel sau în altul. Pentru mulți a fost un urlet lung și disperat de frig si de foame, pentru alții a fost pura plăcere de a-și fi regăsit vocea (cum spunea atât de frumos Badea). Pentru mine este mult mai mult.

Este o trezire din realitate, un început de vis, de speranță, o deschidere. O mână de oameni nu sunt mulți… dar nu contează, căci ei au deschis spirite și ne-au redat puterea de a imagina o altfel de viață, într-un altfel de timp. Este un lucru atât de simplu dar atât de superb, pe care România îl pierduse de mult. Pe care eu îl pierdusem de mult…

Sursele foto:

1. http://bitterev.deviantart.com/art/chosen-reality-160701321?q=boost%3Apopular%20reality&qo=18
2. https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10150536695483189.401750.577248188&type=1

Posted in conditia umana, Ideile mele..., Sentimente | Tagged , , , , , | 1 Comment

Gânduri fugărite-n paralele.

[într-o duminică dimineaţă, pe fugă, cu gândul la un examen greu, dar interesant]

Ca să vedeţi cât sunt de importante filmele titrate şi nu cele dublate, cât de important a fost că am prins CartoonNetwork în engleză şi, copii fiind, eram obligaţi să ne adaptăm la o nouă limbă… Adaptare inconştientă, cu siguranţă.

Cu engleza mea învăţată din filme şi cu cele foarte puţine cursuri intensive de gramatică (nu cred că însumează 20 de ore de când am început – prin clasa a 5-a şi până în primul meu an de facultate) am reuşit să scot, într-o săptămână, 40 de pagini de comentariu critic a 5 nuvele (asta având în vedere că aici plagiatul este interzis cu riscul de a fi dat afară din facultate).

Cel care spune că “învăţământul din România produce idioţi”(şi mai mult, vrea cu tot înadinsul sa demonstreze asta) nu a înţeles absolut nimic. N-aş fi putut niciodată să fac asta dacă nu aş fi fost obişnuită din liceu cu ideea de a comenta critic, de a compara diversele surse şi chiar de a avea curajul să critic pe critici, să ies din tipare, să mă gândesc la altceva. Ma afirm aici numai pentru că găsesc alte răspunsuri şi interpretări. Şi asta am învăţat la şcoală nu altundeva.

In Belgia, copiii ies din liceu cu un nivel pe care un elev român îl are în clasa a 11-a (asta, bineînteles dacă e cât de cât treaz la ore şi interesat de ce i se arată). De aceea au românii atât de mult succes în străinătate, pentru că există o şcoala care “naşte idioţi”.

Să vă zic ceva, chiar se poate învăţa şi fără profesor. Nu îţi place cum ţi se predă, apucă-te singur, caută alternative. A da vina pe o instituţie care face şi ea ce poate cu veniturile pe care le are înseamnă a fi ipocrit, a căuta, fără niciun  sens, ţapul ispăşitor. Şi se pierde un atât de valoros timp cu asta! De ce să aştepţi mântuirea clasei politice, a sistemului de învăţământ, etc. când poţi să faci ceva pentru tine, între timp.

Am învăţat engleza singură, din diverse motive, dar în principal pentru că nu era în lista mea de priorităţi acum caţiva ani. Nicio problemă, nicicând nu-i timpul trecut şi poţi oricând să o iei de la capăt. Nu regret nimic din ceea ce am trăit în liceu. Doar merg înainte. Şi mai am încă o sumedenie de învăţat. Dar nu asta e important. Important este să ştii să furi puţin din fiecare experienţă pentru că de oriunde ai ceva de învăţat. Important e să ştii să pui în valoare puţinul pe care l-ai prins din zbor atunci când erai prea preocupat de altceva.

Sunt printre cei 4 studenţi de la profilul meu care se afirmă zilnic la cursuri. Fac asta numai de dragul de a pune profesorul în încurcătură. Mi se pare superb când reuşeşti să-l faci pe al tău învăţător să-ţi ceară timp de gândire asupra unei perspective. Iar curajul acesta mi l-a dat participarea la spectacolele DramaClub. Aşa că vedeţi, fiecare experienţă trăită are ceva valorizant. O oră de comentariu critic la română, un film bun de tot în engleza, până şi o imagine dintr-o revistă poate fi ceva interesant (in special pentru cei care urmează cursul de Publicitate / Relaţii Publice – pentru că se fac studii de caz şi atunci amintirea unei fotografii frapante poate să aducă puncte în plus).

Şcoala face tot ce poate, dar un principiu suprem pe care l-am învăţat la această universitate a “spiritului liber” este că, poate mai mult de jumătate din pregatirea ta se datorează ŢIE, nu cafeluţelor mamei, nici banilor tăticului, nici preferinţelor profului, sau lacunelor instituţiei. Doar pasiunile tale şi voiţa pe care o ai de a le fructifica pot sa te ducă sus.

P.S. Dacă mai citeşte din când în când rândurile mele, aş vrea să-i mulţumesc domnului profesor de engleză Picealcă, cel care mi-a deschis spiritul către comunicare încă din gimnaziu. Plăcerea aceasta, uşurinţa de a împărtăşi gânduri în engleză se datorează întrucâtva şi orelor petrecute cu dumnealui.

Posted in Bruxelles, Ideile mele..., Scoala | Tagged , , , , , , | 1 Comment

Inițiative în Belgia

Un lucru superb se va petrece în Belgia pe data de 11 nov 2011. Este vorba despre un fel de adunare (organizată)  a poporului, care va dezbate 3 dintre cele mai importante probleme ale Belgiei în momentul actual: siguranţa socială, criza economică şi problema imigranţilor (numărul lor a explodat, se pare, în ultimii doi ani).  1000 de oameni, chemaţi prin tragere la sorţi, vor sta la o masă  ( la o sută de mese, mai exact) şi vor VORBI. Sigur, veţi spune, vorbă putem face şi noi (eventual la un păhărel, he he!).

Ceea ce mă încântă cel mai mult în toată povestea asta, este că dezbaterile vor fi organizate, asistate şi coordonate de specialişti din toate universităţile din Belgia. Va fi treaba lor să conducă discuţia în mod inteligent şi productiv. Productiv în sensul că, la finalul acestor discuţii, 35 din cei 1000 vor fi desemnaţi să redacteze (din nou, aleatoriu), împreună cu experţii universitari, o serie de recomăndari pentru lumea politică.

In plus, faţă de cei 1000 prezenţi la masă, toţi ceilalţi doritori vor putea să-si expună părerea live, accesând un site internet. “Obiectivul nostru nu este promovarea unei democraţii extreme, nu vrem nicicum să anulăm împortanţa Parlamentului, dar credem că avem ceea ce trebuie pentru a-l consilia atunci când e cazul.” (Benoăit Derenne, directorul Fundations pour les générations futures @ Fundaţia Generaţiile Viitoare).

Acest articol apărut în La Libre (ziar pe care sunt obligată să-l consult zilnic) m-a făcut să reflectez puţin la ideea unei astfel de experienţe în România. Cunoscând spiritul foarte politicos, dar întrucâtva rece al belgienilor, pot să-mi imaginez că discuţiile vor fi, pe cât posibil, elegante şi civilizate. Dar oare cum s-ar putea purta o discuţie productivă, în România, când până şi politicienii, care ar trebui să vină cu soluţii noi la fiecare apariţie televizată, au câteva episoade când ai senzaţia că îşi vor sări unul altuia la  beregată, chiar la televizor.

Indiferent cum, această iniţiativă mi se pare pur democratică şi ar merita să fie pusă în aplicare şi la noi. S-ar demonstra astfel că nu toţi românii sunt nişte momâi  ale căror replică va fi întotdeauna “Aşa, şi?”: “Da, e apocalipsa,  aşa şi? Hai mai ia un păhărel!” sau “No, păi ci-o să facem? Ne râdem deh, altceva ce să faci? Tu nu vezi cum e ţara asta?” Dacă ultima propoziţie ar fi fost spusă pe un ton enervat, sau macar ofuscat aş fi stat liniştită că încă suntem pe drumul cel bun. Din păcate e spusă ori cu un fel de sfârşeală soră cu moartea, ori absolut idiot ca şi cum chiar nu ar interesa pe nimeni.

Un popor care ştie să-şi spună punctul de vedere este, după mine, un popor puternic. Un popor puternic e un popor interesat şi de soarta lui ŞI DE A ALTUIA (nu în ideea de “să moară naibii capra vecinului”) ci în ideea de “Am inimă!”. Un popor puternic nu acceptă ca ultimii lui bani să se ducă pe afişe în campanii. Un popor care se vrea popor ar protesta, s-ar informa, ar evolua numai pentru a avea certitudinea că acei cretini “de sus” nu le fură şi ultima bucată de pâine…

România deja nu mai e popor… e un grup de oi rătăcite care-şi caută sensul în toate colţurile lumii, numai pentru că pe păşunea lor nu este nimeni să îi ia în seamă.

Posted in Bruxelles, gri, Haoleu Romania!, Ideile mele... | Tagged , , | 8 Comments