Noi unde mergem?

Ce facem? spui… oarecum disperat, oarecum blazat, în genul lui Moromete, „unde mergem noi, măi Niculae ?”

În ceaţă mergem… mereu mi l-am imaginat pe Moromete în caruţă, pe o cărare, între plopi, pierzându-se în ceţuri. Dincolo de incertitudine, dincolo de cât de infricoşător e timpul, de cât de iratională e viaţa şi de cât de incapabili suntem noi de a ne-o citi, mi-a plăcut mereu să mă pierd. Pentru că a mă regăsi, chiar şi numai pentru o secundă, e o trezire din uitare, din real. O reîntoarcere, o primăvară.

De câteva luni eram pierdută printre ceţuri şi nu-mi părea rău, pentru că acolo pot să imaginez variante ale sinelui si, pentru o perioada scurtă, pot chiar să le şi trăiesc viaţa. Pot schimba ce nu-mi place, mă pot înjura în voie fără să-mi rănesc orgoliul profund, pot râde (de mine), pot să mă dezamăgesc, pot, în definitiv să caut, dacă nu pe mine, măcar variante.

Ce facem, intrebi? Ne pierdem. Ne pierdem si ne regăsim. Iar şi iar. Alţii dar mereu aceiaşi. Mereu aceiaşi în mijlocul cuvintelor, înconjuraţi de alb, de negru şi de amintiri. Sentimentul nu durează, ne întoarcem la cautarea noastră disperată pentru că refuzăm să vedem o perioadă ca o „staţie-finală”. Dar ce frumuseţe a amintirii…

Aş vrea să-mi petrec jumătate de viaţă în căutarea-mi şi pe cealaltă amintindu-mi de unde am plecat… Și e timp pentru mii de întoarceri şi de irosiri, de schimbări şi căutări. Şi nu mă sperie nimic, nimic nu mă dezamăgeşte, căci pot oricând să mă întorc în ceaţă şi să schimb totul. Sau, pot oricând să opresc totul şi să mă alin cu amintiri.

Ne vom pierde şi ne vom regăsi. În cuvintele din umbre…iar și iar.

Surse foto : http://gandurileschimbaviata.info/lumini-si-umbre/ și http://andraagachi.wordpress.com/2009/12/30/susan-burnstine/

Ne-au redat puterea de a visa

De ceva vreme afirm sus și tare că sunt o pesimistă incurabilă. De ce să fii optimist cu idealuri de naiv și să te trezești că viața ți le dărâmă, le năruie ca să te învețe că : “La naiba, de câte ori să-ți zic că nu ai voie să visezi! Nu într-o lume REALA.” ? De ce să te trezești că trebuie să o iei de la capăt de mii de ori într-o cu totul altă direcție, știind că  mereu va fi ceva care îți va opri zborul? Am încercat asta, am fost idealistă. Mă ridicam din nou si din nou cu certitudinea că pot să fac ceva prin voință pură, că pot să-mi creez singură lumea pe care o vreau și să trăiesc viața care îmi place.

Apoi m-am săturat. Am aflat că lumea nu se învârte cum vreau eu și că optimismul nu este soluția. Apoi m-am blazat. Ca toți ceilalți (români). Am lăsat deoparte idealuri și vise ale unei lumi mai bună si m-am rezumat doar la cateva planuri în ceea ce mă privește, dar și acelea firave ca fumul de țigară. Și singurul meu răspuns a fost : „Da? Vrei să trăiesc VIAȚA? Bine!! Arată-mi ce poți și îți promit că am să fac cumva să o trăiesc. Îți promit că am să supraviețuiesc.”

E puțin, e incredibil de puțin, fatalist și limitat… Câteodată mă mai supăram în mine, mă mai refulam… scriam rânduri ca acestea : “S-ar demonstra astfel că nu toţi românii sunt nişte momâi  ale căror replică va fi întotdeauna “Aşa, şi?”: “Da, e apocalipsa,  aşa şi? Hai mai ia un păhărel!” sau “No, păi ci-o să facem? Ne râdem deh, altceva ce să faci? Tu nu vezi cum e ţara asta?” Dacă ultima propoziţie ar fi fost spusă pe un ton enervat, sau macar ofuscat aş fi stat liniştită că încă suntem pe drumul cel bun. Din păcate e spusă ori cu un fel de sfârşeală soră cu moartea, ori absolut idiot ca şi cum chiar nu ar interesa pe nimeni.

Dar nu mai credeam. Nu am fost mai brează decât cei despre care vorbeam în aceste rânduri. Pentru că blazarea era a tuturor. Iar eu eram o pesimistă incurabilă…

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni în Piața Universității a părut că a distrus toate convențiile, toate prejudecățile, a zguduit din temelii sistemul acesta al REALITĂȚII. Și l-a pus sub semnul întrebării…

Este ceea ce ne dați voi realitate? Este viața într-adevăr atât de potrivnică oamenilor încât să le fure toate visele, să-i termine? Este destinul atât de crunt cu toți idealiștii? Este vina lui sau a noastră că ne-am lăsat înfrânți atât de multă vreme?

Timp de câteva săptămâni o mână de oameni ne-au arătat cât suntem de idioți pentru că nu mai credem.  În tot pesimismul meu am fost scuturată, trezită, când am citit în ziare despre protestul din Piața Universității (acest simbol al aducerii aminte, acest axis mundi al României și, sper eu, acest Restart Button). Fiecare a simțit acest protest într-un fel sau în altul. Pentru mulți a fost un urlet lung și disperat de frig si de foame, pentru alții a fost pura plăcere de a-și fi regăsit vocea (cum spunea atât de frumos Badea). Pentru mine este mult mai mult.

Este o trezire din realitate, un început de vis, de speranță, o deschidere. O mână de oameni nu sunt mulți… dar nu contează, căci ei au deschis spirite și ne-au redat puterea de a imagina o altfel de viață, într-un altfel de timp. Este un lucru atât de simplu dar atât de superb, pe care România îl pierduse de mult. Pe care eu îl pierdusem de mult…

Sursele foto:

1. http://bitterev.deviantart.com/art/chosen-reality-160701321?q=boost%3Apopular%20reality&qo=18
2. https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10150536695483189.401750.577248188&type=1

Gânduri fugărite-n paralele.

[într-o duminică dimineaţă, pe fugă, cu gândul la un examen greu, dar interesant]

Ca să vedeţi cât sunt de importante filmele titrate şi nu cele dublate, cât de important a fost că am prins CartoonNetwork în engleză şi, copii fiind, eram obligaţi să ne adaptăm la o nouă limbă… Adaptare inconştientă, cu siguranţă.

Cu engleza mea învăţată din filme şi cu cele foarte puţine cursuri intensive de gramatică (nu cred că însumează 20 de ore de când am început – prin clasa a 5-a şi până în primul meu an de facultate) am reuşit să scot, într-o săptămână, 40 de pagini de comentariu critic a 5 nuvele (asta având în vedere că aici plagiatul este interzis cu riscul de a fi dat afară din facultate).

Cel care spune că “învăţământul din România produce idioţi”(şi mai mult, vrea cu tot înadinsul sa demonstreze asta) nu a înţeles absolut nimic. N-aş fi putut niciodată să fac asta dacă nu aş fi fost obişnuită din liceu cu ideea de a comenta critic, de a compara diversele surse şi chiar de a avea curajul să critic pe critici, să ies din tipare, să mă gândesc la altceva. Ma afirm aici numai pentru că găsesc alte răspunsuri şi interpretări. Şi asta am învăţat la şcoală nu altundeva.

In Belgia, copiii ies din liceu cu un nivel pe care un elev român îl are în clasa a 11-a (asta, bineînteles dacă e cât de cât treaz la ore şi interesat de ce i se arată). De aceea au românii atât de mult succes în străinătate, pentru că există o şcoala care “naşte idioţi”.

Să vă zic ceva, chiar se poate învăţa şi fără profesor. Nu îţi place cum ţi se predă, apucă-te singur, caută alternative. A da vina pe o instituţie care face şi ea ce poate cu veniturile pe care le are înseamnă a fi ipocrit, a căuta, fără niciun  sens, ţapul ispăşitor. Şi se pierde un atât de valoros timp cu asta! De ce să aştepţi mântuirea clasei politice, a sistemului de învăţământ, etc. când poţi să faci ceva pentru tine, între timp.

Am învăţat engleza singură, din diverse motive, dar în principal pentru că nu era în lista mea de priorităţi acum caţiva ani. Nicio problemă, nicicând nu-i timpul trecut şi poţi oricând să o iei de la capăt. Nu regret nimic din ceea ce am trăit în liceu. Doar merg înainte. Şi mai am încă o sumedenie de învăţat. Dar nu asta e important. Important este să ştii să furi puţin din fiecare experienţă pentru că de oriunde ai ceva de învăţat. Important e să ştii să pui în valoare puţinul pe care l-ai prins din zbor atunci când erai prea preocupat de altceva.

Sunt printre cei 4 studenţi de la profilul meu care se afirmă zilnic la cursuri. Fac asta numai de dragul de a pune profesorul în încurcătură. Mi se pare superb când reuşeşti să-l faci pe al tău învăţător să-ţi ceară timp de gândire asupra unei perspective. Iar curajul acesta mi l-a dat participarea la spectacolele DramaClub. Aşa că vedeţi, fiecare experienţă trăită are ceva valorizant. O oră de comentariu critic la română, un film bun de tot în engleza, până şi o imagine dintr-o revistă poate fi ceva interesant (in special pentru cei care urmează cursul de Publicitate / Relaţii Publice - pentru că se fac studii de caz şi atunci amintirea unei fotografii frapante poate să aducă puncte în plus).

Şcoala face tot ce poate, dar un principiu suprem pe care l-am învăţat la această universitate a “spiritului liber” este că, poate mai mult de jumătate din pregatirea ta se datorează ŢIE, nu cafeluţelor mamei, nici banilor tăticului, nici preferinţelor profului, sau lacunelor instituţiei. Doar pasiunile tale şi voiţa pe care o ai de a le fructifica pot sa te ducă sus.

P.S. Dacă mai citeşte din când în când rândurile mele, aş vrea să-i mulţumesc domnului profesor de engleză Picealcă, cel care mi-a deschis spiritul către comunicare încă din gimnaziu. Plăcerea aceasta, uşurinţa de a împărtăşi gânduri în engleză se datorează întrucâtva şi orelor petrecute cu dumnealui.

Inițiative în Belgia

Un lucru superb se va petrece în Belgia pe data de 11 nov 2011. Este vorba despre un fel de adunare (organizată)  a poporului, care va dezbate 3 dintre cele mai importante probleme ale Belgiei în momentul actual: siguranţa socială, criza economică şi problema imigranţilor (numărul lor a explodat, se pare, în ultimii doi ani).  1000 de oameni, chemaţi prin tragere la sorţi, vor sta la o masă  ( la o sută de mese, mai exact) şi vor VORBI. Sigur, veţi spune, vorbă putem face şi noi (eventual la un păhărel, he he!).

Ceea ce mă încântă cel mai mult în toată povestea asta, este că dezbaterile vor fi organizate, asistate şi coordonate de specialişti din toate universităţile din Belgia. Va fi treaba lor să conducă discuţia în mod inteligent şi productiv. Productiv în sensul că, la finalul acestor discuţii, 35 din cei 1000 vor fi desemnaţi să redacteze (din nou, aleatoriu), împreună cu experţii universitari, o serie de recomăndari pentru lumea politică.

In plus, faţă de cei 1000 prezenţi la masă, toţi ceilalţi doritori vor putea să-si expună părerea live, accesând un site internet. “Obiectivul nostru nu este promovarea unei democraţii extreme, nu vrem nicicum să anulăm împortanţa Parlamentului, dar credem că avem ceea ce trebuie pentru a-l consilia atunci când e cazul.” (Benoăit Derenne, directorul Fundations pour les générations futures @ Fundaţia Generaţiile Viitoare).

Acest articol apărut în La Libre (ziar pe care sunt obligată să-l consult zilnic) m-a făcut să reflectez puţin la ideea unei astfel de experienţe în România. Cunoscând spiritul foarte politicos, dar întrucâtva rece al belgienilor, pot să-mi imaginez că discuţiile vor fi, pe cât posibil, elegante şi civilizate. Dar oare cum s-ar putea purta o discuţie productivă, în România, când până şi politicienii, care ar trebui să vină cu soluţii noi la fiecare apariţie televizată, au câteva episoade când ai senzaţia că îşi vor sări unul altuia la  beregată, chiar la televizor.

Indiferent cum, această iniţiativă mi se pare pur democratică şi ar merita să fie pusă în aplicare şi la noi. S-ar demonstra astfel că nu toţi românii sunt nişte momâi  ale căror replică va fi întotdeauna “Aşa, şi?”: “Da, e apocalipsa,  aşa şi? Hai mai ia un păhărel!” sau “No, păi ci-o să facem? Ne râdem deh, altceva ce să faci? Tu nu vezi cum e ţara asta?” Dacă ultima propoziţie ar fi fost spusă pe un ton enervat, sau macar ofuscat aş fi stat liniştită că încă suntem pe drumul cel bun. Din păcate e spusă ori cu un fel de sfârşeală soră cu moartea, ori absolut idiot ca şi cum chiar nu ar interesa pe nimeni.

Un popor care ştie să-şi spună punctul de vedere este, după mine, un popor puternic. Un popor puternic e un popor interesat şi de soarta lui ŞI DE A ALTUIA (nu în ideea de “să moară naibii capra vecinului”) ci în ideea de “Am inimă!”. Un popor puternic nu acceptă ca ultimii lui bani să se ducă pe afişe în campanii. Un popor care se vrea popor ar protesta, s-ar informa, ar evolua numai pentru a avea certitudinea că acei cretini “de sus” nu le fură şi ultima bucată de pâine…

România deja nu mai e popor… e un grup de oi rătăcite care-şi caută sensul în toate colţurile lumii, numai pentru că pe păşunea lor nu este nimeni să îi ia în seamă.

Despre iubire, povești, dor și eternitate.

Îmi aduc aminte cum îmi citea Tataia din “Biblia ilustrată pentru copii”, sau din cartea aia mare cu povești și imagini splendide, sau (când mă plictiesam îngrozitor) din “Adevărul minciunoșilor” ziar la care era abonat. Poate că n-am știut niciodată sau n-am înțeles nimic din știrile pe care le citea, pentru că nu-mi aduc aminte să fi arătat un adevărat interes pentru lumea reală, dar îmi placea enorm să adorm cu vocea lui citindu-mi.

 Îmi aduc aminte cum mă dădea în scrânciob “până sus”. Vântul în păr, soarele din care atingeam un pic mai mult cu fiecare balansare. Vocea mea strangulată de emoție și entuziasm: „Mai sus, Mai sus!” Amintirea zâmbetului plin mă lasă să cred că simțea și el puțin din euforia mea. Se dădea și el în scranciob, cumva, prin mine.

Sau cum mergeam cu el cu tramvaiul “pe gratis”. Cum uda florile în grădină cu Mamaia. Cum plantau mereu lobodă “pentru că e bună la borș”. Ori, cine făcea, pe lume, borș mai bun decât Mamaia?

Cum stăteam cu el la balcon minute în șir, iar el îmi povestea câte ceva despre fiecare vecin în parte:  “Păi cum, Tataie, și ăia de la case tot vecini se cheamă ? Nu numai ăia de la bloc? / – Nu Puiuțule, și aia de la case tot vecini sunt. Uite acolo stă nenea X. Soția lui e tare bolnavă acuma. S-o dus Mamaia la ea să vadă ce mai face, da’ e tare bolnavă, săraca. Dincolo e nenea Y, care ne lasă să luăm apă de la fântâna lui!/- Da, pe nenea îl știu. Nu-mi place de el./ – Păi de ce? /-  Își ceartă mereu cățelul.”

Îmi amintesc cum îmi povestea despre data aia când au fost ei nași la o cununie religioasă făcută în secret, ascunși de ochii securității. La Humor. Cum punea Mamaia ziare-n geam ca să nu știe nimeni. Cum slujba s-a șoptit, nu s-a cântat și cum mireasa nu a purtat voal.. ” Da’ și-a pus un prosop. / -Un prosoop?? Cine s-ar mărita cu un prosop pe cap, îmi spuneam, complet iritată. Ce răi au fost comuniștii, de ce nu le lăsau pe femei să poarte voal!?.“

Despre cum a salvat-o pe Mamaia, găsind de la partid și cumpărându-i una din rarele fiole de Antibiotic. Și asta cu banii de la singurul lui loz caștigător. Căci deși a jucat la loto și după aceea, singura dată când chiar a câștigat a fost când avea nevoie disperată.

Despre grădina superbă a mamei lui, toată numai cu flori mari, multicolore și  “vai, ce mai iubea ea grădina aia! Au suflet frumos, cei care iubesc florile. Pentru că odată ce iubești frumusețea, ea te învață să te bucuri.” (țin minte fraza asta pentru că am însemnat în jurnal exact în ziua aia, pe 20 iunie 2011 : să nu uit să scriu ceva despre flori. Evident că am uitat.)

Sau despre cum l-a prins grindina în lanul de porumb, când era mic. Și-a pus găleata-n cap că era „grindină mare cât bulgărele”. Însă calul n-a mai supraviețuit. „ – Si tata-tău ce-a zis de cal? / – Păi ce mai era să zică? Și așa eram tot schingiuit, bătaie-mi mai trebuia mie atunci. M-a luat repede în brațe și m-a dus acasă la mama să mă vindece.” Își alegea iscusit cuvintele și crea atmosferă de basm, de miracol…

… A avut stofă de povestitor… Avea câte o pildă de spus despre aproape fiecare sat prin care treceam cu mașina. Nu a ieșit niciodată din țară, dar a călătorit mult. S-a bucurat de viață. Până la final…

Bunicii mei m-au învățat ce e iubirea. Că implică puterea de a  ierta, de a uita, bunătate și credință.  Sper ca acolo unde sunt ei să fie, călduț, ferice, fără griji, calm și mai ales plin de lumină și iubire. Așa cum a fost si copilaria mea. Sper că sunt bine și că au răbdare până în ziua când va fi să ne vedem din nou, cu totii, la masa de prânz, cea cu 3 feluri și cafea… “Așa îmi place mie. La amiază! Mai mâncăm, mai râdem, mai bem. Ce să veniți mai diseară. Acuma e pofta mare!” Poftă de mâncare, dar mai degrabă nerăbdare să ne vadă. Să ne mai povestească câte ceva de neînchipuit. Să ne mai farmece. În definitiv, poftă să ne vadă.

PS. Bunicul meu s-a stins din viață de ziua lui : 30 oct 1926 – 30 oct 2011. Bunica mea s-a născut pe 26 iunie 1930, a murit pe 26 august 2008. Știindu-i pe ei, este ceea ce îmi dă speranță în iubirea perfectă (în condițiile în care doar faptul că a rezistat tuturor greutăților o face perfectă). Că îți trebuie un dram de noroc să o găsești. Că ei au fost norocoși. Așa cum am fost noi toți, că i-am cunoscut. Dumnezeu să-i lumineze!

“Faust”- recenzie și foto

A-şi vinde sufletul: o metaforă deja lexicalizată ( „a păcătui foarte tare”[1]) care bântuie ungherele lumii în timp şi în spaţiu, ca o chemare înfiorătorare ce atinge imensităţile gândirii umane. Chemare la extaz şi nebunie.

Opera lui Goethe, Faust, tratează acest principal aspect al condiţiei umane. Mai mult decât păcatul în sine, mai mult decât  efectele sale, impresionant este jocul spiritelor (dialogul Dumnezeu-Mefisto, din uvertură).

Una peste alta, Goethe dă multă libertate omului. Acesta rămâne, desigur  un pion pe o tablă de şah, ademenit mereu, cedând de nenumărate ori, dar în definitiv, el are puterea de a alege, de a se întoarce pe drumul cel bun ( „A good man, throught obscurest aspiration, has still an instinct of the one true way”[2]. În franceză : „Le juste peut encore choisir le droit chemin”[3]). Înaintea pactului faustian, va avea loc deci,  înţelegerea între Dumnezeu şi diavol.  Traseul omului este prestabilit, iar contractul semnat cu sânge este  un test:  de curaj, de înţelepciune, unul prin care personajul  află limitele exisţentei.

Cu această scenă se deschide şi fabulosul spectacol Faust al Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete, cu Ofelia Popii în rolul lui Mefisto (premiul Uniter pentru cel mai bun rol feminin şi premiul  Herald Angel în cadrul festivalului  de la Edinburgh) şi cu Ilie Gheorghe în rolul lui Faust.

O variantă complexă de spectacol, cu tente felliniene, ce transpune privitorul (mai intâi prin sunet şi ecou, apoi prin imagine) în lumea de jos, unde libertatea de a simţi dă fiori, unde sufletele sunt doar umbre goale, păpuşi în mâinile marelui Mefisto. Un concert de imagini revoltătoare, asamblate în stil baroc, stil al extravaganţei şi al huzurului.

Dar iată că libertatea aceasta devine de nesuportat pentru un OM.  Şi atunci Faust strigă: „AJUNGE!”.

Acest ajunge îl va salva în final, căci reflectă singura adevarată calitate a umanităţii: empatia. A se pune în locul săracelor suflete, a afla golul nimicului şi a realiza că nimicul inseamnă pieirea, aceasta îl va face pe Faust să-şi alegă destinul.

„Aş spune clipei care-aleargă, opreşte-te că prea frumoasă eşti.” Sunt ultimele cuvinte ale unui Faust muribund, nostalgic după viaţa pe care o considera la început stearpă. Aceste cuvinte par să şteargă într-o secundă toată vâltoarea roşului de mai devreme, readucând în scenă pacea, serenitatea celui care le-a văzut pe toate, a ales şi işi asumă condiţia.

O trecere de stări: sumbu, anxietate, precipitare, stări de uluire sau de calm. Acesta este efectul punerii în scenă a spectacolului cu decor extravagant (în spatiu, în culori, în sunet, idei şi forme -scenografie de Helmut Sturmer), cu un număr impresionant de actori (85) şi cu doi protagonişti de primă clasă. Este efectul spectacolului Faust, în regia Silviu Purcarete.

---

[1] http://dexonline.ro/definitie/suflet  - varianta on-line a Dictionarului Explicativ al Limbii Romane.

[2] http://books.google.com/books?id=oa8XAAAAIAAJ&printsec=frontcover&dq=goethe+faust&hl=en&ei=tqmaTqPzMcqJ4gSY6PSLBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CC0Q6AEwAA#v=onepage&q&f=false – ebook – Wolfgang von Goethe, Johann, Faust: a tragedy, Standford University Libraries, 1872, page 13.

[3]http://books.google.fr/books?id=w49BAAAAYAAJ&printsec=frontcover&dq=goethe+faust&hl=fr&ei=IqyaTqy2Bs_Hsga3odWoBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CEAQ6AEwAg#v=onepage&q&f=false – ebook – Wolfgang von Goethe, Johann, Faust: tragedie, Princeton University Library, 1858, page 30.

[4] Fotografiile sunt ale mele. Fotografiile care apar pozate sunt ale doamnei Mihaela Marin si au fost afisate in sala de primire. Orice preluare a acestor fotografii va necesita aprobarea mea.

About how life goes sometimes

1. You tell me you’re hyper-smart. You have knowledge of facts, dates, numbers. Then, you confess to me that you don’t know who Tarkovski is, nor Pink Floyd. You never stare at the moon, it bores you. Never see a play, you find it a waste of time. There are no numbers, no facts, nothing interesting for you to observe. And after all, “in a world full of misery, poverty, terrorists, rebellions, banks that fail, presidents that change, and a very bad economy, why on earth did we want to lose precious time with art” ??

…

2. You tell me you’re great at doing sex,  you have technique and originality and  you don’t believe in love because it’s old-fashioned and dull. After that, you mention that you’ve just bought a new Rolex. And oh, you have a black, expensive car and a very big apartment. In the end, you invite me in for a coffee…  Well, though you may be the best in the world in techniques, you certainly don’t know how to seduce a woman. And by woman I don’t mean a foolish girl who thinks that sex and money are everything.

…

3. You tell me you dream of becoming an artist. Poet, writer, singer, guitarist, actor, scenographer,  you have all the art skills that one can have. And everybody is aware of that and appreciates it, especially me. Especially you. And then (after a while) I find myself acting like your housekeeper, secretary, psychologist, art critic, etc. “The art is his mistress” : not a senseless quote. Not in your case.

…

4. You tell me you are slightly good at maths, but all your friends say you’re a genius. You say you don’t have any artistic talents. Still, you like good music, you’ve read Freud, Jung,  Marquez and Proust.  You like westerns and thrillers, but you’re touched by drama too. You like Fellini, but connect with Tarkovsky best. You believe in love, but understand that’s just hazard. And timing. You enjoy talking for hours without really making a point. You love conversation witch is odd because you’re so good in listening. You believe in miracles, but sometimes you’re seeing faith as a cruel joke. You feel the struggle, the passion, the revolutionary spirit, but you don’t see yourself as another Che’Guevara. You care about helping others as much as I do.

And then, just as you let me discover all that, just when I feel ready to tell you that I really like you,  you tell me you have a girlfriend.